Prezenţă ora 18 Cluj

Prezenţa la ora 18 destul de slăbuţă, tendinţa este de încetinire a ritmului.

Pe judeţ este de 31%, pe municipiul Cluj-Napoca de 29,75%, în mediul urban de 29,98% iar în rural de 33,24%.

Bilete cu reducere pentru Congo

Ofer bilete pentru Congo, numai dus, valabile de mâine. Pentru că e nevoie de un grup mai mare ca să beneficiem de reducere, rog doritorii să se înscrie din timp. Charter-ul are locuri limitate aşa că restul pot pleca fie trecând Dunărea pe la sârbi, fie cu un vapor de la Constanţa.

Prietenii ştiu de ce Congo…Iar cei nu ştiu vor afla deseară după ora 21.

Prezenţă la ora 14

Prezenţa la ora 14 – judeţ – 17,79%, municipiul Cluj-Napoca – 17,97%, urban – 17,82% şi rural 17,71%.

Sper să mai fie un val de alegători mai spre seară.

Prezenţă alegeri pe Cluj

Mai ales pentru cei care nu locuiesc în Cluj sau sunt departe de ţară, m-am gândit să îi pun la curent cu mersul alegerilor, cu pulsul votului.

Prezenţa la vot la ora 10 a fost, duminică, pe judeţ, de 3,77%, sub media pe ţară, iar la Cluj-Napoca de 3,75%. În mediul urban prezenţa a fost de 3,74% iar în rural, de 3,83%. Cum ar veni, ţăranii îs un pic mai harnici…

Următoarea raportare de prezenţă după ora 15.

Paranoia la români

Adineaori m-a sunat un amic din lumea politică, nu dau nume, persoană importantă.

Voalat, l-a început, m-a chestionat că de ce mi-am făcut blog taman înainte de alegeri, Că a citit el printre rândurile textelor scrise deja şi ştie că cineva m-a plătit. Adversarii lui politici şi ai partidului din care face parte, bineînţeles, cine altcineva?

„Aşa-i?”, m-a întrebat de câteva ori, pe un ton dojenitor.

Aşa-i că, de fapt, vreau să îi îndemn pe cei care îmi accesează site-ul să voteze cu cutare candidaţi?

Mai că nu mi-a bătut obrazul să-mi fie ruşine.

În prima fază am rămas interzis.

Ascultându-l, am vrut să îi spun că e nebun, că doar mă cunoaşte, că textele alea erau nişte poveşti nevinovate, că să facă bine să citească prima postare, unde am explicat, pe scurt, de ce mi-am făcut blog. Că nu este niciun îndemn, niciun atac la nimeni în textele respective.

El îi dădea înainte că nu credea că scriu la comandă, că mă credea un jurnalist serios, că ce cred eu, că o să pot influenţa votul în favoarea lui X şi Y?

Apoi mi-am zis că nu are rost să-i scot paranoia din cap, ci să provoc  absurdul, poate se prinde.

Şi i-am zis, „uite cum stă treaba, eşti primul care se prinde”.

Am recunoscut că X şi Y mi-au finanţat blogul şi îmi fac trafic şi au băgat link-ul pe mii de adrese de mail ale cunoscuţilor.

Am plusat că, de fapt, nici nu scriu eu textele, ci le primesc gata scrise şi eu doar le semnez.

I-am simţit satisfacţia în voce. Triumfătoare. Avusese, deci dreptate.

M-a ţinut la telefon poate o jumătate de oră. Nici nu apucasem să iau micul dejun.

Mi-am zis să întind coarda să văd până unde ajunge paranoia unor oameni politici.

Am blufat mai departe. Mă prinsese în joc.

Am bătut şaua să priceapă iapa că, dacă vrea, pot să scriu de rău şi de adversarii lui, dacă mă plăteşte. I-am explicat că iau pentru un text o cifră cu trei zerouri.

A rumegat câteva clipe informaţia. Parcă îl auzeam cum făcea calcule în gând, pe cine să sune, de la cine să ia bani, şi câţi.

Îmi venea să îi trag un pumn prin telefon, ca în desenele animate cu Gopo, să se trezească, să se prindă că îmi bat joc de el.

Cred că avea scenarita în sânge. Deja făcea alte conexiuni, cu servicii secrete şi palate. Ştia el, nu-i aşa?

La final, i-am văzut, parcă, rânjetul. Găsise soluţia.

„Bine, te resun eu imediat, să vedem cum facem. Şi banii, banii îi vrei în lei sau în euro?”.

Am închis brusc.

Scârba urca tot mai sus, din stomac, amăruie ca noaptea.

 

 

Convorbirea de mai sus a fost, dacă nu v-aţi dat seama, una imaginară. Dar foarte veridică, ţinând cont de gradul de paranoia al unora. S-ar putea, totuşi, să primesc un astfel de telefon pentru că, poate, paranoicii se trezesc mai târziu dimineaţa…

Candidatul

Mulţimea adunată la miting fremăta, în frig, ascultând vorbele candidatului. Baloane, pliante electorale, pungi şi pixuri împărţite de-a valma alegătorilor, colorau atmosfera de campanie.

Candidatul vorbeşte cu patos, gesticulând şi ridicând vocea pentru a imprima discursului un ton ultimativ, de genul „Dacă nu mă votaţi, praful şi pulberea se alege de ţară”.

A ţinut, în cariera lui politică, zeci de asfel de cuvântări, începând cu mitingurile tovărăşeşti, până la cele de la alegerile la care a mai candidat în ultimii 19 ani.

Nu se considera un traseist politic. Nu, nici vorbă. Ce dacă a fost activist PCR şi propovăduia succesul socialismului multilateral dezvoltat? Câţi nu au fost? Ce dacă a fost FSN-ist de frunte imediat după Revoluţie? Faptul că după 1990 a intrat în afaceri, ca asociat al unor foşti tovarăşi, şi a început să susţină binefacerile capitalismului pe care îl înfiera cu mândrie proletară doar cu câţiva ani înainte, nu i-a adus mustrări de conştiinţă.

Ce dacă vâltoarea politică, sau interesele proprii, cine să mai ştie acum, l-au dus de la FSN la liberali şi democrat-liberali, şi a pendulat de la stânga la dreapta şi înapoi, pentru a rămâne, tot timpul, la putere? Ce vină avea el, dacă a făcut asta pentru ţară? 

S-a sacrificat pe altarul politicii, pentru cei mulţi. Cel puţin aşa scria în programul electoral împărţit printre „bizonii” din cartier sau de la ţară, în schimbul votului cărora le-a promis marea cu sarea fără să se ţină, niciodată, de cuvânt.

Ei erau „ăia”, cum îi numea din vârful limbii, fraierii, amărăştenii, sărăntocii care îi rezemau ore întregi uşa cabinetului parlamentar pentru a-i milui cu un pol şi care îl înconjurau şi acum.  

Îşi încheie discursul în aplauzele asistenţei, împinsă de la spate de promisiunea unui pacheţel, a unei gustări şi a unei ţuiculiţe fierte.

Strânse mâini, îşi făcu poze cu oameni cu obrajii roşii de frig, cu bătrâne ştirbe care îl pupau de zor, luă în braţe doi copilaşi, le dădu câte o ciocolată, mai promise în stânga şi-n dreapta un trai mai bun dacă va fi ales în colegiu, şi dădu să plece, înconjurat de membrii staff-ului electoral care îşi frecau, fericiţi, mâinile.

Se opri, mirat, şi tresări când vocea firavă îl izbi în plex.

„Dar chiar nu ai nicio ruşine, fiule?”

Bătrânica, sprijinită într-o cârjă, nici nu clipi. I se confesase de nenumărate ori, o minţise că intră în politică ca să facă bine pentru cei mulţi, o scosese din casă şi o trimisese undeva la ţară, ca să pună mâna pe locuinţă, se folosise de ea ca să pozeze într-un copil model, să adune voturi, până şi-a atins scopul, acela de a deveni parlamentar, la primul mandat. Apoi cariera lui politică în ascensiune, nu ar mai fi cadrat cu femeia simplă, de la ţară, aşa că o scosese din viaţa lui şi aproape o uitase.

Ea îl cunoştea cel mai bine dintre toţi. Îi spusese că e un adevărat Pinocchio, că minte fără nicio remuşcare, că şi-a trădat colegii de partid, că a înşelat încrederea asociaţilor cu care a făcut afaceri, că a minţit electoratul de atâtea ori.

Şi acum îi pusese o întrebare simplă la care el, care făcuse faţă nenumăratelor dispute politice, nu avea replică.

Candidatul îşi plecă, o clipă, ochii. Nu mai zise nimic şi, parcă, îl înconjură un zid de linişte.

Dispăru în mulţime, de parcă nici nu ar fi fost acolo.

Titlurile ziarelor de a doua zi titrau pe prima pagină despre demisia din partid şi despre retragerea candidatului înainte de alegeri, gesturi fără precedent, care făcură vâlvă la nivel naţional.

Surse bine informate din partid susţineau că marele om politic, trecut prin atâtea regimuri şi membru al atâtor partide, şi-ar fi regăsit, pur şi simplu, conştiinţa.

Era primul.

 

PS Comentariul este unul SF, bineînţeles. Unde s-a mai întâlnit politician care să aibă conştiinţă?

 

Veniţi în barca noastră

Îmbrăcat într-un tricou de marinar luat de la nenea Traian, prea mare pentru el şi care îi ajungea până la genunchi, Emil se juca cu vâsla, bătând apa.

Era pe barca portocalie, de peste 30 de procente, şi privea, din când în când, spre ponton, unde ceilalţi băieţi îi făceau semne.

Călin dădea ture pe un scuter galben, în timp ce Mircea se juca un un zmeu roşu de hârtie, agăţat de zgarda lui Felix, un motănel gras, cu mustăţi zburlite ca nişte antene, primit cadou. Doar Bela stătea mai retras, mâzgălind rime pe o foaie ruptă din caiet. Era timid, nu intra în vorbă cu ceilalţi, pentru că nu prea ştie bine româneşte.

La capătul pontonului, Corneluş, Ghiţă şi Gigi, săreau şi dădeau din mâini. Vroiau să intre şi ei să se dea cu barca, dar gardul era prea înalt şi ei nu puteau să-l treacă.

- Emile, Emile, ia-mă pe mine, te rooog.

Călin striga cât să acopere zgomotul scuterului.

- Jur pe motocicleta mea să nu te mai supăr niciodată, să nu te mai fac în fel şi chip, să nu te mai dau afară din clasă. Hai să ne împăcăm şi să mergem împreună cu barca ta.

Emil se făcea că îl ignoră. Se certaseră rău, după ce, o vreme, fusese prietenul lui cel mai bun de joacă. Acum se gândea, cântărea opţiunile, adică, cum îi spusese cei mari că înseamnă.

- Emile, Emile. Ia şi la mine pe barca tale. Io prieten bun sunt la tine. Respect la tine şi barca şi vreau să ajut. Ştie şi eu cum se visleşte. Dar vrei să dai la mine ceva?

Bela flutura din braţe şi sărea pe loc.

Emil nu-i răspunse. Ungurul tot ungur. Nu avea încredere în el. Nici la şcoală nu dădea nimic pe gratis, nicio gumă, un pix sau măcar o îmbucătură din sandwich. Îl învăţaseră bine de-acasă.

Nu le răspunse.

Avea, însă, o vorbă pentru Mircea.

- Mirciulică, să ştii că pe tine nu te iau nici de-al dracului, că eşti cam prostănac, aşa să ştii. Şi poţi să îl păstrezi pe Felix cât vrei, că mie nu mai îmi place să mă joc cu el. Şi să mai ştiţi că degeaba aş vrea eu să vă iau în barca asta, că tot nenea Traian e cel care decide.

Emil se ridică în picioare şi agită mica vâslă spre grupul de colegi.

Mircea nu se intimidă şi îi strigă, cu vocea lui uşor peltică.

- Lasă, mă, Emile, că barca noastră roşie e mai mare ca a voastră. Mi-a zis mie Bunicuţa mea aseară. Aşa că dacă tu eşti fudul, îi duc eu pe Călin şi pe Bela. Sâc-sâc!

Tot vacarmul încetă ca la un semn. Pe pontonul de lemn îşi făcu apariţia, cu mersul legănat şi privirea saşie, nenea Traian.

- Ce faci, Emile, te descurci? Ai grijă ce faci, că îl pun la cârmă pe Theo. Dragă Theo, unde te-ai ascuns?, întrebă bătrânul lup de mare, uitându-se atent în jur.

Cum Theo nu se arătă, nenea Traian urcă în barca portocalie, ca de atâtea ori şi apucă  ferm, cârma.

- Nene Traiane, nene Traiane, da’ mata nu poţi să fii căpitan pe barca asta, că mi-ai lăsat-o mie. Ai mata alta, mai mare. Şi ai mai şi ras două whisky-uri în port, mai devreme, că te-a văzut cineva.

Vocea supărată a lui Emil nu îl impresionă pe nenea Traian, care dezlegă parâma şi roti cârma dintr-o mişcare.

Se adresă celor de pe mal.

- Băi, copii, care sunteţi cuminţi, vă iau în barcă săptămâna viitoare, după întâi. Aveţi grijă cum vă purtaţi, că dacă mă supăraţi nu mai pupaţi altul nimic de la mine şi nu vă mai ajut să ajungeţi oameni mari. Se aude, Căline?

De ce?

Pentru că Iliescu are blog. Şi Năstase şi Dâncu şi alţi policieni, sau pseudo politicieni, cum este Gigi Becali. Sau colegi de breaslă. Sau artizde şi fotbaliatori.

Pentru că nu am mai avut unde să îmi public textele, fostele editoriale.

Şi pentru că dacă vreau să scriu ceva la 5 dimineaţa şi am o ideea să o pot face.

Viitorilor mei fani le spun că nu ştiu sigur dacă o să scriu o dată pe zi, de mai multe ori, sau o dată la câtva zile. Dar dacă sunt curioşi, îi aştept să mă citească.

La un click distanţă.

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!