Ca la tarabă

 

- Hai, neamule, ia funcţiile de la ministere şi de la agenţii. Hai odată că nu stăm toată ziua aicea.

Un lider PSD sta cu o foaie în faţă plină de funcţii şi posturi de secretari de stat, de şefi de agenţii guvernamentale, de adjuncţi, dar şi de directori de servicii deconcentrate din „provincie” sau diverşi consilieri personali ai demnitarilor.

În faţa sa, forfotă de lideri de judeţe care stăteau la rând ca la tarabă, fiecare cu listuţe de nume în faţă.

- Zi, mata, domnule, ce judeţ eşti? Ai douj de funcţii la deconcentrate. Le iei pe toate acu sau mai laşi? Plasă ai?, glumi omul, ca să mai destindă atmosfera.

Începuse şi la PSD şi la PDL marea împărţeală. Ca la piaţă.

- A, domnu Oprişan, să trăţi că ne trebuiţi. Avem aici pentru dumneavoastră trei secretari de stat, doi directori de agenţii, sus, la guvern, şi la Vrancea, cam tot ce mişcă la deconcentrate. Mulţumit, şefu’?

Marian Oprişan îi întinse lista de nume şi, încruntat, îi aruncă printre dinţi un „hai că n-am timp de glumele tale; bagă şi mie numele astea”.

Şefii de filiale treceau şi completau posturile libere şi îşi luau hârtiile în primire cu funcţiile corespizătoare ce reveneau PSD.

- O, domnu’ Soporan de la Cluj. Ia să vedem ce avem aici? Avem o superofertă pentru dumneavoastră, o promoţie, la Prefectură.

Glasul mieros se făcu auzit până în spatele rândului.

- Dacă luaţi un subprefect, vă dăm doi. Că e promoţie azi. Am vorbit cu colegii de la PDL, şi ei iau prefectul. Vă convine, e ok?

Un preşedinte de filială se chinuia să finalizeze lista de nume. Ba tăia, ba adăuga, ba vorbea la telefon şi se certa cu ai lui, de acasă.

Vocea îi suna iritată.

- Ce să mai iau, dragă? Pe nepotu’ lu’ sor-ta l-am pus director la minister, pe vara lu’ unchiu am pus-o şefă la inspectorat. Da, da, ştiu dragă, loaza aia, care a trecut prin şcoală ca gâsca prin apă, dar e de-a noastră, de la partid, mănâncă şi ea o pâine… Auzi, dragă, nu mă mai ţine de poveşti, că am treabă, da?

Nici la sediul PDL atmosfera nu era mult diferită, câtă vreme funcţiile se împărţeau frăţeşte, jumi-juma, între cele două partide care formau coaliţia de guvernare.

- Hai, frate, nu sta cum nu sta apa. Să văd mişcare, că acuşi vine premierul şi ne cere lista. Care mai are nevoie? Hai, că mai avem marfă, posturi bune, călduţe, bine plătite, numai pentru noi şi ai noştri. Hai, repede, că lista îi lungă. Patru ani ca mâine trec şi să profităm şi noi…

 

Săracii de ei

 

Directorii erau supăraţi foc şi pară. Aşezaţi la o masă de consiliu într-una din agenţiile guvernamentale, rumegau groaznica veste pe care o primiseră de la premierul Emil Boc şi anume că li se vor reduce salariile.

- Nu se poate aşa ceva. Tocmai mi-am luat un credit din bancă de un milion de euro pentru vila de la Saint Tropez şi de unde mai achit eu 4000 de euro pe lună? Nesimţiţii ăştia, m-au lăsat cu casa în aer, începu unul dintre directori.

- Stai, frate, sări de colo un altul, roşu de furie. Eu i-am comandat la aia mică, acu termină facultatea la privat, un Ferrari, de 200.000 de euro, pe comandă. Plătesc şi eu rate, ca tot românul, vreo 5000 de euro pe lună şi acuma ce dracu’ mă fac? Doar nu o să sun în Italia să le spun să nu mai trimită maşina, că se supără fata…

Vorbeau toţi odată şi se văitau, înjurându-l, printre dinţi, pe proaspătul prim-ministru.

- Da, băi, eu aveam yacht-ul cumpărat de anul trecut, parcă văd că acuma nu mai pot plăti ratele. Dar să îl vedeţi pe Gicu, de la Agenţia (…), care avea 370 de milioane pe lună, şi acuma săracu, nu mai poate să îşi ia avionul. La 10.000 de euro pe lună îşi permitea, dar acuma…

Sună un mobil şi întrerupse, pentru o clipă, zumzetul din încăpere.

- Da, iubi, da, dar ţi-am promis. Da, am auzit. Nu te supăra, că tot te duc la Milano de Revelion, la shopping, fii liniştită. Păi avem bani, că mi-am tras o primă de Crăciun de 500 de milioane…Da, iubi, te sărut, da, şi eu…

Directorul stârni priviri invidioase în jur. Toţi ştiau că, de Revelion, va pleca cu amanta, o jună secretară, în interes de serviciu, în Italia. Acuma va trebui să o împace şi pe consoartă, cu un colier de 5000 de euro.

Alte cheltuieli de sărbători…

- Mă piş pe ei 4800 de lei, băi, că ăştia erau bani de ţigări la mine până acuma.

Un alt directoraş de regie naţională izbucni ca o furtună şi bătu cu pumnul în masă.

- Păi ce crede ăsta, că îşi bate joc de noi în halul ăsta? E criză şi el ne taie salariile? Şi noi din ce mai trăim?

Un alt mobil sună şi toţi ciuliră, curioşi, urechile.

- Mda, ceee? Cât vor primă de Crăciun? 35 de lei fiecare? Îs nebuni, nesimţiţii. Aşa-i dacă eşti şef bun, ţi se urcă în cap. (Acoperi microfonul cu palma şi şopti către ceilalţi „Contabila de la minister”) Nu le da nimic, auzi, ce primă mai vor şi angajaţii, când mie mi-au tăiat din salariu?

Calculă rapid, în gând, că la 150 de funcţionari ai agenţiei din subordinea ministerului la care lucra, ar veni cam 1500 de euro în total. Adică, cam un sfert din prima lui de sărbători pe care tocmai o aprobase Consiliul de Administraţie.

- Nu le da nimic, ţipă în telefon, să vadă şi ei cum e să strângi cureaua şi să îi mai voteze şi altădată pe ăştia de la PDL şi PSD,..

Înghiţi în sec şi aproape îl podidi plânsul. Se calmă, la fel de brusc cum se enervase.

- Ce ne facem, fraţilor? Unde să plecăm, cine ne mai angajează? Eu zic să ne mai gândim să rămânem, totuşi, şi la banii ăştia. Şi vedem cu ratele mai încolo. Doar amânăm proiectele noastre personale, nu le sistăm, până trece criza. Nu?

Arşi la buzunar

În sfârşit, cineva are curajul de a spune “stop” salariilor aberante plătite din bani publici, ale puzderiei de directori şi directoraşi de agenţii guvernamentale sau regii autonome de stat. Era o omerta generalizată în legătură cu aceste salarii sfidătoare, pe care le încasau de ani buni fără să lase să transpire nimic în afară. Toţi cei aflaţi în vârful schemei se îmbuibau, de la director până la ajuncţi şi, mai ales, membrii consiliilor de administraţie, care împuşcau un salariu mediu pe economie doar pentru că semnau prezenţa o dată pe lună la o şedinţă în care ridicau mâna.

Aberaţiile nu se opreau aici şi, în spatele legilor permisive, fiecare directoraş îşi mai aproba un spor, îşi mai creştea salariul cu câteva procente, iar banii erau aprobaţi de membrii consiliilor de administraţie, ale căror indemnizaţii depindeau direct de cuantumul salariul directorilor. Cu cât acest salariu era mai mare, cu atât indemnizaţia lor era mai mare.

Nu am nimic împotriva salariiilor mari dar în mediul privat, unde fiecare patron poate să ia sau să dea cât îl ţine contul, pentru că dă de la el. Or la bugetari e cu totul altceva, pentru că acolo e vorba de bani publici. E anormal ca un director de agenţie de stat să câştige 200 de milioane de lei vechi pe lună, bani din taxele şi impozitele altor salariaţi.

După şocul salariilor de la agenţii şi regii, poate nu ar strica o verificare din partea Guvernului Boc şi a salariilor din alte instituţii ce ţin de Minsiterele Justiţiei sau Internelor, unde, la fel, acestea întrec orice limită a bunului simţ. Unde scrie că judecătorul sau poliţistul trebuie să primească zeci de milioane de lei vechi pe lună ca să îşi păstreze imparţialitatea şi să ne apere de răufăcători? Adică un judecător împarte dreptatea în funcţie de salariu, în funcţie de cât e plătit? Asta era una din explicaţiile pe care le-am auzit într-o discuţie, mai veche, pe această temă., că un judecător trebuie să aibă salariul mare pentru a nu fi tentat să ia şpagă ca să dea o sentinţă favorabilă. Sau poliţistul dacă nu ia salariu mare nu mai prind hoţii?

Păi explicaţia asta ar trebui dată atunci în toate cazurile privitoare la bugetari, că trebuie să fie plătiţi toţi regeşte pentru că numai aşa îşi fac meseria. Şi medicii ar trebui să ia 3000 de euro pentru că altfel bagă bisturiul invers sau greşesc diagnosticul, şi profesorii, pentru că altfel îşi bagă picioarele şi ies nişte loaze de pe băncile şcolilor şi se fac judecători sau miliţieni…

E aberant, zău aşa.

Guvernele de până acum au creat false categorii de privilegiaţi de stat, pentru care viaţa a fost roză şi pe care nici criza economică nu-i sperie, câtă vreme statul le va plăti întotdeauna salariile babane. Era o metodă de răsplătire a clienţilor politici, a cumetrilor din partidele aflate la putere şi care erau recompensaţi cu o sinecură binemeritată din bani publici.

Statul a început, însă, să gâfâie, iar guvernanţii au constatat că au ajuns la fundul sacului.

Directoraşii au început iute să sară ca arşi, că vor pleca pentru că ei nu lucrează pe “mărunţişul” de 4800 de lei cât a zis premierul Boc şi va fi vai şi amar de ea ţară.

Un singur lucru să nu uite marii “manageri” ai banului public, că nimeni nu e de neînlocuit şi că dacă pleacă de la stat, pun pariu pe orice, şi de data asta nu am să pierd, că nu îi angajează nimeni şi că nu vor face mulţi purici “la patron”. Iar doritori să fie promovaţi se găsesc cu zecile de mii, pentru că un astfel de salariu i-ar scoate pe mulţi din foame.

Aşa încât sunt convins că, după ce vor analiza mai bine situaţia, directorii vor ajunge la concluzia că e mai bine să stea pe funcţii şi cu salariile reduse drastic, că 4800 de lei sunt mai mulţi decât iau alţii.   

Iar Guvernul va face serioase economii.

Păcat că nu s-a făcut mai demult mişcarea asta, că alta ar fi fost situaţia economică a ţării.

Dar, vorba românului, mai bine mai târziu decât niciodată.

Habemus Guvernus

324 de voturi a primit azi Guvernul Boc în Parlament, iar după depunerea jurământului în faţa preşedintelui Traian Băsescu, Executivul îşi va intra, de mâine, în pită, vorba ardeleanului.

Deja, promisiunile din campania electorală se estompează. Nu se ştie câţi bani mai sunt în vistieria statului şi dacă Tăriceanu şi ai lui i-au păpat pe toţi sau au mai lăsat ceva de sămânţă.

Nu se ştie dacă se mai majorează pensiile şi salariile profesorilor, dacă se mai reduce TVA-ul pentru alimentele de bază.

De fapt, încă nu prea se ştie mare lucru despre cum vor evolua lucrurile. Se mai caută soluţii pentru că, nu-i aşa, „greaua moştenire” e…grea.

Adică aflăm că impozitele nu se mai colectează la nivelurile aşteptate încă din octombrie, că inflaţia creşte ca-n poveşti, că se închid fabrici şi uzine pe rupte, că guvernarea liberală, sau liberalo-pesedistă, parcă, a cam ascuns realitatea.

Deci nu va fi un început uşor şi roz şi ne aşteaptă măsuri de austeritate, cumpătare, reducerea unor cheltuieli.

Important e că avem, de azi, Guvern.

Cum mai zice o altă vorbă românească, dacă nu va putea să ia din prima clipă măsuri bune, măcar să nu greşească…

Opriţi timpul. Pentru eroi

 

Au fost puţini, ca în fiecare an, mult mai puţini ca în acel 21 Decembrie 1989. O mână de oameni mărşăluind în tăcere, cu steaguri purtate anevoie pe umeri, urmând pe străzile Clujului o maşină de Poliţie.

În fiecare zi de 21 Decembrie, clujenii îşi văd de treburile zilnice, fără să îşi aducă aminte.

Numai un grup de răniţi şi urmaşi ai eroilor martiri se încăpăţânează an de an să nu uite. Şi nelipsiţii politicieni, gata să mai adune un vot şi când ar trebui să stea deoparte.

Maşinile nu aveau răbdare la intersecţii, troleibuzele RATUC se strecoară aproape de coloana cu steaguri triste, două cucoane ies cu plasele pline de la un magazin de fiţe, vorbind tare la celularele de ultimă generaţie, un beţiv îşi înneacă amarul într-un birt de cu bună dimineaţă, iar doi puştani, un el şi o ea, trec ţinându-se de mână spre cinematograful din colţ..

Trecătorii trec grăbiţi aruncând abia priviri furişe şi întrebătoare către coloana subţiată de revoluţionari, fără să ştie ce se întâmplă.

Doar atât merită eroii Clujului, care au ieşit cu piepturile goale în faţa gloanţelor: nişte lacrimi vărsate pe piatra rece a mormintelor, câteva coroane de flori, o rugăciune şi un marş anemic prin centrul oraşului, spre cimitir?

Nu, cred că nu. De aceea că ar fi nevoie de altceva, de o adevărată aducere aminte.

Voi lua legătura cu asociaţiile de revoluţionari să facem un proiect de hotărâre pentru Consiliul Local pentru ca, începând de anul viitor, 21 Decembrie să fie cinstită cum se cuvine.

Să se stabilească o oră, ora când s-a tras primul glonţ în manifestanţii din Piaţa Unirii, sau ora 12. Când, timp de un minut, să bată toate clopotele bisericilor, iar traficul rutier să se oprească. Să încremească toată lumea aflată pe stradă, să îngheţe toţi şi să ţinem un minut de reculegere, cu capetele plecate, în amintirea eroilor.

Să oprim timpul, pentru un minut, ca să ne aducem aminte.

Să ne rugăm 60 de secunde pentru sufletele celor duşi dintre noi şi să le promitem că nu-i vom uita niciodată. Nici pe ei, nici ziua de 21 Decembrie.

Ar fi prea mult?

O caricatură de guvern…

 

Am râs aseară până mi-au dat lacrimile şi m-au durut fălcile când am văzut componenţa noului Guvern Boc. Mi-am zis că nu se poate ca miniştri ăştia şi ministresele să fie cei care ne vor scoate cu bine din criză.

Mi-am zis că e o glumă, că nu se poate ca ei să fie competenţii de care vorbea Băsescu şi despre care ne dădeau asigurări Boc şi Geoană.

Mă aşteptam să văd specialiştii aleşi pe sprânceană, somităţi în materie, şcoliţi la Harvard cel puţin, cu masterate măcar, dacă nu cu câte două doctorate, „la creme de la creme” în materie de economie şi finanţe, de administraţie, de turism, niscaiva oameni de cultură recunoscuţi, medici sau manageri de spitale valoroşi.

Căci, nu-i aşa, vine criza economică peste noi şi avem nevoie de specialişti doxă care să vină cu soluţii şi să le şi pună în practică, să nu ne ducem de râpă. Păi nu de-aia s-au unit cele două partide care se duşmăneau de 15 ani, nu de aia au semnat „Parteneriatul pentru România”?.

Nu au fost obligate să colaboreze şi să-şi unească forţele din cauza spectrului neliniştitor al crizei econmice şi financiare?

Or eu nu am înţeles bine şi, de fapt, îi doare pe guvernanţi la pedală şi nu au făcut altceva decât să se cocoaţe în funcţii şi să-şi numească apropiaţii în fruntea ministrelor, în bătaie de joc?

Păi ce o recomandă pe Elena Udrea la Turism, în afara shoppingului la Milano? Sau pe Ion Bazac la Sănătate, care a plecat din sistemul sanitar şi s-a făcut în ultimii ani importator de Ferrari? Ce are ăsta habar de ce e prin spitale sau pe rafturile farmaciilor?

Ce treabă mai are Ecaterina Andronescu, zisă Abramburica, cu Educaţia?  Sau Monica Iacob Ridzi cu Tineretul şi Sportul în afara faptului că e tânără?

Nu mai vorbesc de greii din PSD, foşti miniştri în Guvernul Năstase, unşi cu toate alifiile şi bănuiţi, o parte, de afaceri necurate?

Ce competenţe are Nemirschi la Mediu, în afara proptelilor puse de Radu Mazăre de la Constanţa?

S-au scremut două săptămâni ca să vină acum PDL-iştii cu aceleaşi feţe de miniştri, de zici că-s lipiţi cu super-glue de fotoliile guvernamentale?

Ăsta e guvernul „anti-criză”, guvernul „a tunat şi i-a adunat”?

Ce strategii de salvare a econmiei naţionale au ăştia?

Staţi că urmează secretarii de stat, alte panarame.

Nasol moment, pe cuvântul meu.

Am râs aseară până mi-au dat lacrimile când am văzut componenţa noului Guvern Boc. Apoi mi-am dat seama că nu erau lacrimi de râs, ci de plâns…

Ce-ai făcut, domnu’ prim-ministru?

 

 

 

 

La colindat

 

Era un om puternic. Avea căruţe de bani, un viloi cât o juma de stradă şi o funcţie importantă în stat. Numele lui era temut, dar şi respectat, în lumea politică şi în cea financiară. O simplă decizie a lui putea aduce la sapă de lemn mii de destine sau putea să le ridice. O vorbă spusă de el modifica, în sus sau în jos, cursul valutar.

Era trecut de 70 de ani dar se ţinea, încă, bine.

Pornise de jos şi urcase odată cu partidul. Cu cel comunist, bineînţeles. Avusese noroc cu o origine sănătoasă, cu părinţi de la ţară, care îşi duceau zilele de azi pe mâine înainte de război. Ai lui erau oameni simpli, fără şcoală, dar lui îi dăduse Dumnezeu, nimeni nu ştia de unde, minte.

Parcă era copilul altora.

Îi plăcuse cartea, a deprins repede o boabă de germană de la nemţii care se încartiruieseră în sat, după care învăţase şi ruseşte. Avea lipici la limbi străine şi îi mergea mintea.

După război pricepu repede cine era la putere şi îşi dădu seama unde era viitorul. Deveni utemist, apoi utecist, intră în PCR ca activist de frunte, îşi termină studiile la „Ştefan Gheorghiu” şi ajunse un tovarăş de nădejde.

Dormea cu statutul partidului sub cap şi recita pe de rost pasaje din cuvântările Tovarăşului şi ale Tovarăşei, pe care îi stima. Avea ţinere de minte.

Urcase rapid în ierarhia comunistă şi respecta întomai cerinţele partidului. Se căsătorise cu o tovarăşă din aceeaşi clasă socială, nu frecventa biserica, nu se ruga, nu ştia ce sunt acelea sărbători, nu vroia să ştie de Paşti, Crăciun, Bobotează şi îşi pândea colegii care se rugau pentru a-i turna apoi la Secu. Nu-şi făcuse în viaţa lui o cruce, nu spusese, niciodată un „Doamne-ajută”. Era mai ateu decât Lenin.

Avea fler politic şi, în anii de agonie ai comunismului, făcuse, discret, un pas înapoi, astfel că evenimentele din 1989 îl prinseră într-un fel de dizidenţă.

Libertatea, care pe unii îi şocase, lui îi dăduse aripi şi îmbrăţişă capitalismul la fel de repede ca şi comunismul.

Se lansă în afaceri, intră în politică, deveni o figură proeminentă a statului şi a mediului economic.

Îşi lăsase trecutul în urmă, dar cu toate astea era la fel de rece, de distant, de nepătruns. De nefericit.

Când veneau sărbătorile şi vedea cum o ţară întreagă mergea noaptea la Înviere sau, de Crăciun, la colindat, se închidea în casă şi devenea ursuz, iritat, nervos. Nu se înţelegea cu nimeni, nimeni nu-i intra în voie, turba când îi vedea pe diverşi cunoscuţi fericiţi şi împăcaţi după spovedanie, luând paştile şi ciocnind ouă roşii, sau mergând de la unul la altul, iarna, la colindat.

Îi era ciudă că nu simţea nimic. Pur şi simplu ura sărbătorile.

Îmbătrâni urât în ultimii ani şi refuză aproape să mai iasă din casă. Paştele îl deprimau, iar de Crăciun îi venea să îşi taie venele.

Iar acum se apropia praznicul Naşterii Domnului şi avea coşmaruri.

În Ajun, se duse devreme la culcare, fără să audă colindătorii de pe stradă, care îi ocoleau vila de la o poştă, de teama dobermanilor şi a paznicilor care îi îndepărtau de fiecare dată.

Se trezi, lac de sudoare, şi nu îşi mai auzi inima. Era viu, respira, stătea în capul patului, dar nu auzea nimic în coşul pieptului. Doar linişte.

Cuprins de panică, încercă să coboare din pat. Nu reuşi nici să atingă butonul soneriei de alarmă al secretarului personal.

Sta ca o legumă respirând sacadat, cu ochii în lacrimi.

Avea să moară ca un câine fără inimă. Sau cu inimă de piatră, imun la frumuseţile vieţii.

Înţelese, în al doisprezecelea ceas, că, era, totuşi, om, şi că pierduse atâţia amar de ani de pomană, fără să se bucure de împodobitul bradului, fără să audă sau să cânte colinde, că a crescut şi a îmbătrânit fără mirosul de cozonaci sau de jumări de porc proaspăt tăiat.

Fără Dumnezeu.

 

Paznicii îl găsiră spre dimineaţă, pe jumătate degerat, stând ca o stană de piatră în faţa porţilor deschise. Până şi lacrimile îi îngheţaseră pe obraz în urma gerului. Au încercat să îl aducă în casă, să-l încălzească, dar el refuză hotărât. A cerut doar să îi fie adus un coş cu mere şi cozonaci cu nucă şi nişte mărunţiş să le dea colindătorilor care vor veni.

Angajaţii l-au sunat pe medicul familiei, pe avocat, ca nu cumva stăpânul să fi înnebunit peste noapte.

Dar el aştepta.

Abia spre prânz doi ţânci, frate şi soră, au trecut pe stradă în drum spre bunici şi l-au zărit, statuie plină de promoroacă, în faţa porţii.

Copiii, care nu-l cunoşteau, se opriră în faţa lui şi, cu glasuri vesele, încropiră o colindă din versuri şchioape, cu ochii lucind spre coşul plin de bunătăţi.

Abia atunci omul se trezi la viaţă şi auzi, în piept, bubuiturile inimii.

Un zâmbet îi înflori în colţul gurii şi începu şi el să colinde despre naşterea Pruncului Isus, mai mult îngânându-i pe cei mici.

Da, după o viaţă în întuneric, simţise că era, într-adevăr, Crăciunul. Parcă se născuse a doua oară…

Pumnii strânşi pentru premier

 

Am început, încă de ieri, să îi ţin pumnii lui Emil Boc în viitoarea funcţie, cu toate că nu mă împăcasem cu ideea de a-l vedea plecat de la Primărie. Asta, deşi, sincer, nu prea am crezut în asigurările date de atâtea ori că nu va pleca la Bucureşti şi că îşi va duce mandatul de primar până la capăt. Iar de promisiuni făcute de politicieni mi-era plin podul…

Dar am înţeles, în cele din urmă, că Boc nu a avut loc de întors şi că dacă preşedintele Băsescu i-a propus funcţia de şef al Guvernului, în urma retragerii lui Stolojan, nu avea cum să refuze.

Şi, fie vorba între noi, cine ar fi cel care ar putea refuza o astfel de demnitate? Să arunce primul piatra cel care spune că ar fi refuzat să fie premier. Să fim serioşi, când ţi se propune o astfel de funcţie nu faci nazuri de fată mare.

În plus, pentru noi, clujenii, este şi un motiv de mândrie, că am dat României un prim-ministru.

Aşadar, îi ţin pumnii lui Emil Boc să reuşească.

Să facă un Guvern ca lumea, să ia decizii înţelepte, să nu dea ordonanţe de urgenţă pe bandă rulantă, ori hotărâri de guvern cu dedicaţie, să nu uite că de performanţele Executivului pe care îl va conduce va depinde viitorul României. Dar şi viitorul lui politic şi al doilea mandat al lui Băsescu.

Este o mare responsabilitate care apasă pe umerii lui şi sunt convins că nu îi va fi uşor, mai ales că este la guvernare cu PSD şi nici în PDL unii nu se simt prea confortabil când îl văd în fruntea Guvernului.

Să aibă grijă la duşmani dar, mai ales, la “prieteni”.

Să fie conştient că, poate, e un premier de sacrificiu într-un moment delicat, într-un an în care nici măcar Nostradamus nu a îndrăznit să facă vreo previziune.  

Să aibă, însă, încredere că, cineva, acolo sus, veghează, pentru că, nu-i aşa, nu e uşor de ajuns din Răchiţele tocmai la Palatul Victoria.

Emile, noi, la Cluj, ne vom descurca cumva. Om merge şi la alegeri locale pentru Primărie, că doar asta e viaţa, nu pot fi toate lucrurile roz şi aşezate o sută de ani pe lumea asta.

 

 

Pentru cei care mă cunosc, dar nu numai, şi care ar putea interpreta în vreun fel aceste rânduri, nu, nu vreau niciun post la cabinetul lui Boc.

 

 

 

 

Dragă Stolo, o decepţie

Nasol moment pentru ţară. Pentru PDL. Pentru Băsescu. Pentru Boc. Dar mai ales pentru clujeni, care pierd un primar care a scos oraşul din anormalitate.

„Dragă Stolo” a recidivat şi a lăsat ţara baltă, când să apuce hăţurile şi să se ia la trântă cu criza economică pe cale să ne asalteze.

Românii de rând au rămas mască, la fel ca şi clasa politică. Să nu mai vorbesc de oficialii europeni care şi-au făcut cruce când au văzut ce se întâmplă în România…

Poate că Stolojan a primit azi dimineaţă un telefon de la vreun mahăr de la Banca Mondială, care l-a rechemat la New York, să facă o strategie de salvare a economiei mondiale din criză. Şi el a zis că mai bine se sacrifică pentru lume, decât pentru ţară. Măcar să o facă pe bani adevăraţi, nu pe salariul de premier al României, mai mic decât unul al unui director de regie autonomă locală.

Sau poate a fost azi dimineaţă la un control medical, şi doctorul i-a spus că boala de care suferea din 2004 a recidivat. Şi şi-a zis că nu mai poate duce un mandat de patru ani. Şi cum Dumnezeu o să conducă Guvernul şi ţara de pe patul de spital, legat la perfuzii?

Poate a primit un telefon de şantaj de la cei despre care vorbea Băsescu în urmă cu patru ani. Şi l-au ameninţat că dacă se duce în fruntea Guvernului or să scoată dosarele secrete care-l privesc şi o să-i dea cu ele în cap.

Sau poate că i-a fost, pur şi simplu, frică să nu dea chix ca prim-ministru şi să bage România în groapă, ştiind că, de fapt, este un economist mediocru, un politician de doi bani, fără coloană vertebrală, care a fost ba cu Iliescu, ba cu PNL, ba cu PDL, un om pe care nu te poţi baza să te ducă până la colţul străzii după ţigări.

După gestul de astăzi, cariera lui politică e terminată.

Stolo, să nu mai auzim de tine în veci pururi…

Preţul puterii

Deseară se va perfecta, oficial, în faţa camerelor de filmat şi a bliţurilor foto, Parteneriatul pentru România dintre PDL şi PSD+PC. Parcă văd zâmbete strâmbe, forţate, strângeri de mână seci şi discursuri pompoase despre marele moment istoric, generat de criza economică.

Ca orice lucru pe lumea sta, orice astfel de alianţă are, însă, preţul ei.

Astfel că va fi important cine va plăti decontul, la final, sau după o anumită perioadă scursă, mai mică sau mai mare: noi sau politicienii semnatari ai parteneriatului.

PSD nu are nicio problemă, dar PDL ar putea fi cel care va plăti preţul cel mare ale asocierii.

PDL va trebui să aibă grijă să nu preia metehnele PSD, incriminate de atâtea ori în ultimii ani, să nu cadă în păcatul jecmănirii banului public pentru clientela politică, să nu desfiinţeze DNA prin inactivitate, să nu dicteze politicul şi să influenţeze independenţa Justiţiei, să nu pună interesul de partid sau de grup deasupra interesului naţional. Să nu dea ţepe şi tunuri, ca în vremurile bune ale guvernării roşii, inspirându-se de la colegi.

Timpul ne va arăta dacă Parteneriatul pentru România a fost unul bun sau o catastrofă.

Astăzi, nimeni nu poate să facă absolut nicio previziune.