Despre eficienţă

 Îmi amintesc de şedinţele plicticoase ale Consiliului Local Cluj-Napoca din anii trecuţi, în care consilierii băteau apa în piuă ore întregi, se certau, îşi aruncau replici şi discutau în contradictoriu până începea unul să caşte, semn că e timpul să mai plece acasă, că se întunecase.

Anii trecuţi înseamnă peste zece, de pe vremea lui Funar citire.

Ţin minte că băgam câte un plictis frate cu moartea şi îmi venea, uneori, să îi întreb pe aleşi dacă nu au casă, masă, nu-i aşteaptă familia, nu le plâng copiii de foame acasă.

Consilierii, de la toate partidele, păreau să considere că cu cât stau mai mult în Sala de Sticlă a Primăriei, cu cât durează mai mult şedinţele, cu atât lumea, electoratul, clujenii, vor gândi la cât de mult se sacrifică  pe altarul urbei.

Ei nu aveau nicio treabă. O lungeau în poveşti cu peşti, făceau pauze dese, ieşeau la ţigară şi nu reveneau decât după un sfert de oră. Era un talmeş-balmeş.

Şi când era vorba despre proiecte simple, discutate şi răsdiscutate înainte, tot mai era loc de o ceartă, de o analiză semantică, de drepturi la replică, de schimburi de vorbe grele peste masă.

Nici pomeneală de eficienţă şi nu am înţeles niciodată de ce se întâmplă aşa ceva la şedinţe.

De câteva şedinţe însă, treaba merge şnur, ca unsă. Rapid şi eficient. Fără discuţii în plus, scurt şi la obiect. Încercările de atacuri din partea unor aleşi (alese) sunt curmate din faşă, nu se mai dă cuvântul oricui şi  oricând, de câte ori vrea cineva anume, ca să bată câmpii minute în şir. Aleşii sunt chemaţi la ordine şi ţinuţi din scurt. Mai mârâie câte unul, dar cu atâta rămâne.

Şi astfel, aleşii au reuşit şi azi să dezbată 45 de proiecte într-o oră, câtă vreme, cu ani buni înainte, stăteau în şedinţe până începea filmul de seară.

Asta înseamnă eficienţă. Time is money. Au analizat toate proiecte înainte, în comisii, vin în plen şi mai lămuresc lucruri minore dacă au, dacă nu, la vot şi acasă. Au venit, au votat, au plecat. Fără să mai piardă din timpul lor şi al nostru.

Cel care a reuşit „minunea” e Radu Moisin, actual viceprimar, care merită felicitări pentru modul în care conduce şedinţele Consiliului Local.

„Mandatul” lui de preşedinte al CL este de trei luni. Poate îi va fi prelungit pentru că merită.

Amintiri din Epoca de Aur

 

26 ianuarie. Ziua Tovarăşului. Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu. Frig. Foame. Întuneric. Pene dese de curent. Cozi la lapte, carne, ouă. De la 4 dimineaţa. Pâine pe cartelă. Zahăr şi ulei pe raţie. Două ore de program la televizor. Parţial color. Telejurnal. Omagiu conducătorului iubit. Ode. Limbi greţoase. Pentru mult iubitul şi stimatul. Marele conducător. Geniul Carpaţilor. Limbaj de lemn. Societatea socialistă multilateral dezvoltată. Propăşirea pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Poezii şi cântece patriotice. Europa Liberă. Doina Cornea. Securitatea. Peste tot. PCR. UTC. Pionieri cu cravate roşii. Şoimii patriei în portocaliu. Gumela – termen de garanţie nelimitat. Shop-uri cu marfă în valută. Miliţieni. Cântarea României. Dacia. Peste tot. Şi Wartburg. Vă mai amintiţi cum arăta un Wartburg? Bere la 5 lei. Bucegi. Şi Ursus. Pepsi, mai rar, şi Cico. Nechezol. Elena şi Nicu. Scorniceşti. Salam cu soia. Casa Poporului. Aiud. Şi Canalul. Şi morţii. Şi resemnarea. Şi speranţa.

Republica Socialistă România.

Să nu uitaţi niciodată.

Nu-l cunoaşteţi voi pe Pali?

Nu-l cunoaşteţi voi pe Pali, tânărul acela blond şi mic de înălţime care lucra la cabinetul lui Boc de la Primărie? Care mai cobora la şedinţele de Consiliu Local cu un vraf de dosare la semnat? Care răspundea la 984, telefonul primarului? Şi care nu este brunet şi nu are mustaţă?

Trebuie să fi jurnalist de doi lei, şi scuze dacă sunt aşa de dur, ca să nu ştii că Peter Pal (Pali), cel descris mai sus NU este una şi aceeaşi persoană cu Peter Pal, patronul de la Energobit, unul dintre sponsorii echipei de fotbal CFR 1907 Cluj?

Să te chemi jurnalist şi să scrii la Gardianul şi Pro Sport şi să faci o asemenea gafă mi se pare de tot râsul. Asta înseamnă verificarea surselor în presa românească.

 Sau se cheamă că e presă după ureche?

Bocmetrul

Cică americanii au inventat “Obametrul”, un instrument de măsurare a îndeplinirii promisiunilor electorale de către preşedintele american Barack Obama. La trei zile de la investire, 7 promisiuni au fost, deja, îndeplinite.

Mă întreb cum ar fi ca americanii să ne trimită şi nouă “Obametrul”, şi să-l denumim “Bocmetru”, pentru a urmări în ce măsură actualii guvernanţi şi, în special, şeful Guvernului, Emil Boc, îşi duc la îndeplinire promisiunile electorale.

Că au fost multe şi importante, dacă mă gândesc numai la majorarea salariilor profesorilor cu 50 %.

Dar nu ştiu de ce am impresia că la noi, un astfel de instrument s-ar dovedi inutil, nu numai pentru verificarea îndeplinirii promisiunilor electorale de către actualul Guvern, ci de către politicienii români, în general.

“Bocmetrul”, sau cum îi va zice, se va prăfui, va rugini şi va prinde pânze de păanjen pentru că nu va înregistra nimic luni întregi, sau poate ani, despre onorarea promisiunilor electorale.

Şi asta deoarece aşa e firea politicianului român: să promită marea cu sarea pentru a strânge voturi, după care, subit, să uite ce a promis, imediat ce s-a văzut cu sacii în căruţă.

Nu le crapă obrazul de ruşine şi nici nu intră în pământ când li se reaminteşte despre promisiunile neîndeplinite.

Ridică, nonşalant din umeri, şi trec mai departe pe la cârma ţării, comunei, oraşului sau judeţului până la viitoarele alegeri când revin, umili, să ne cerşească votul.

Ar fugi de un astfel de instrument de măsurare a îndeplinirii promisiunilor electorale ca dracul de tămâie pentru a nu da socoteală.

Sunt curios, totuşi, care politician ar avea curajul să folosească, totuşi, „Bocmetrul”.

Chiar că ar merita votat! Poate ar fi singurul.

În linie dreaptă

De astăzi s-a intrat, mai mult sau mai puţin oficial, în bătălia pentru fotoliul de primar al Clujului, râvnit de 7-8 candidaţi, care îşi fac speranţe că îi vor urma lui Emil Boc în funcţie.

Pentru unii, cum e liberalul Marius Nicoară, miza e mai mult decât importantă, pentru că dacă mai pierde o dată în faţa unui candidat al PDL teamă mi-e să nu sufere dup-aia de un complex de inferioritate care să îi afecteze cariera politică.

A pierdut la locale şefia Consiliului Judeţean Cluj în faţa lui Alin Tişe, poate, la fel de bine, să piardă şi Primăria în faţa lui Sorin Apostu. Poate de aceea era atât de crispat azi când şi-a depus candidatura. Mai ştie şi că Tăriceanu a spus cât de important este pentru PNL să câştige Primărie acasă la Boc şi chiar a venit să îl prezinte. Poate de aceea nu a schiţat azi niciun zâmbet, că nu-i ardea să fie relaxat.

Şi pentru PDL miza e importantă, pentru a menţine continuitatea la Primărie, însă după cum arată sondajele şi având în vedere trendul de la alegerile parlamentare, când candidaţii democrat-liberali au ras totul, Sorin Apostu nu ar avea de ce să-şi facă griji. E cunoscut cât de cât, îl are pe Boc în spate care îl va ţine de mână pe afişe, are partidul alături, cât îl are, are voturile de la generale, astfel încât campania electorală pare o simplă defilare. Vorba unora, putea candida oricine din partea PDL şi ieşea primar, câtă vreme Emil Boc se bucură, încă, de încrederea şi susţinerea clujenilor.

În cazul în care ar pierde Primăria, Nicoară şi Apostu, nu neapărată în această ordine, ar avea cel mai mult de pierdut.

Pentru PSD, miza este importantă doar prin prisma adunării voturilor şi pentru a arăta că social-democraţii clujeni mai suflă şi pot trăi şi fără Ioan Rus sau Vasile Dâncu.

Lucru valabil, de altfel, şi pentru PNŢCD, după cum recunoştea candidatul filialei, Călin Oancea.

Restul candidaţilor, cu toată părerea de rău, sunt numai de umplutură.

Să nu uit de decizia PRM, de a nu desemna un candidat propriu la Primărie, pentru prima dată în ultimii 15 ani. Gestul pare surprinzător la prima vedere, dar arată, părerea mea, că, într-adevăr, liderii filialei au adoptat poziţia corectă şi raţională.

Când se bat greii politicii, cei mici e bine, câteodată, să stea pe tuşă, să nu îşi cheltuie aiurea banii sau să îşi rişte cariera politică viitoare, atâta câtă va mai fi. Gheorghe Funar nu avea absolut nicio şansă şi îşi poate conserva forţele şi imaginea pentru un eventual asalt asupra primăriei în 2012.

Iar decizia similară a UDMR, de a nu intra în cursa electorală cu un candidat maghiar, era previzibilă. Uniunea urmăreşte doar conservarea funcţiilor obţinute şi negociate cu PDL după alegerile locale din iunie 2008. Iar decât să le dea PSD, democrat-liberalii ar prefera, mai bine, să nu schimbe majoritatea din structurile locale câtă vreme aceasta nu are nimic de-a dace cu rezultatele şi cu alianţa forţată de după alegerile parlamentare din noiembrie trecut.

Un pronostic?

Apostu, 95% din primul tur. Nicoară pe locul doi. Din nou…

5% e hazardul.

 

Alo, n-aţi văzut un cal maro?

M-au săltat seara. Direct din faţa televizorului. Picotem la un serial plicticos. Nici nu apucasem să mănânc de cină, astfel încât simţeam, încă, o arsură în stomac. Erau doi, cât două dulapuri, raşi în ceafă, cu haine lungi şi negre de piele. Îmi aminteau de cineva, dar eram atât de buimac încât nu îmi dădeam seama de cine.

Mi-au lătrat un ordin judecătoresc, m-au luat pe sus şi m-au înghesuit în lift. Jos mă aştepta o maşină şi alţi doi. Am încercat să mă opun, să protestez, să ameninţ că îmi chem avocatul, că nu se poate să se folosească de asemenea metode într-o ţară democratică. Am strigat că e un abuz grosolan, că avem drepturi în ţara asta, că e libertate şi democraţie. Nu m-am lăsat să dau niciun telefon. Vroiam să îl sun pe şeful Poliţiei, pe prefect, pe Boc, dar mi-au confiscat mobilele. I-am luat tare, că unde se cred, pe vremea Gestapo-ului sau a lui Stalin? Mi-am amintit, brusc, că, în subconştient îi mai văzusem.

M-am trezut de parcă eram sub un duş de gheaţă.

Dulapurile nu mi-au răspuns. Îmi aruncau doar priviri indiferente. Executau un ordin.

M-au înghesuit între ei în maşină. M-au strivit. Bine că nu mi-au pus cătuşe, pentru că devenisem cooperant. Mi-am zis că este o greşeală. Mă autolinişteam. Îmi lăsasem nevasta disperată, în pragul isteriei aproape. Era cât pe ce să o ia şi pe ea, pentru complicitate, dar ordinul de reţinere, semnat de judecător, ca la carte, era doar pentru mine.

Nu îmi amintesc prea bine drumul. Încă sunt confuz. Geamurile maşinii erau fumurii şi vedeam, rar, câte o pală de lumină pe străzi. Dulapurile tot nu vorbeau.

Pe banchetă se simţea un miros greu, nedefinit. Abia mai târziu l-am recunoscut. Era al fricii, care începea să mă strângă de gît cu o cheie franceză.

Încă credeam că e o glumă, o farsă, o joacă. Mă ciupeam de picior şi îmi muşcam buzele să mă trezesc. Cine ştie ce dracu luasem de aveam asemenea coşmaruri. Dar nu simţeam decât durere şi un firicel de sânge, dulce, în colţul gurii.

Clar, nu dormeam.

Ofiţerul anchetator, aşa am aflam că se numea, era năduşit şi puţea a tutun stătut şi a transpiraţie. Se vedea că era obosit, după pungile groase de sub ochi. Mi-a spus că vrea să terminăm repede, să recunosc rapid şi să semnez declaraţia, că e în anchetă neîntreruptă de peste 48 de ore, de când intrase legea în vigoare.

Dulapurile mă aruncaseră pe un scaun de metal, rece, iar ofiţerul anchetator mi-a vârât o lampă în ochi care mi-a străpuns creierul.

Eram în şlapi, într-un trening subţire şi îmi era frig. Încăperea era mică, rece, fără geamuri, cu pereţi gri şi o lumină chioară. Parcă era un beci. Mă apucase o senzaţie de claustrofobie, vroiam să fug, dar mă prinseseră cu cătuşe de masă.

Aşteptam să vină Dan Negru şi să râdă de mine şi să mă dea la televizor. Eram mai liniştit şi aşteptam să văd cine mi-o copsese. Trebuia să recunosc că regia şi interpretarea, veridicitatea acţiunii, erau de nota zece.

- Deci, cetăţene, recunoşti că ai conspirat împotriva autorităţilor statului? Că ai folosit un limbaj codificat ca să transmişi mesaje subversive?

Ofiţerul anchetator se proţăpise în faţa mea, cu nişte foi în mînă şi îmi arunca priviri piezişe. Îmi întinse o foaie scrisă mărunt la calculator, care începea cu „Declaraţie”, iar la final era data şi numele meu.

- Recunoşti şi semnezi? Să nu mai pierdem timpul. Avem probe, interceptări, tot. Băieţii de la decriptare au spart codul folosit, după cuvinte cheie. Nu a fost prea greu. Nu sunteţi voi atât de şmecheri precum vă credeţi.

Râsul îmi urca pe gât în sus dar s-a oprit în cerul gurii. Îmi clănţăneau dinţii atât de tare încât îi auzeam cum se ciocnesc unii de alţii. Jucam un rol într-un remake poliţist de duzină sau ce Dumnezeu făcea Dan Negru ăsta?

Auzisem poveşti, zvonuri, doar nu lucram la aprozar, despre astfel de cazuri, dar le consideram exagerate. Eram în România anului 2009, eram în UE, ce dracu.

- Recunoşti că ai vorbit la telefon şi ai folosit expresia „alo, alo, n-aţi văzut un cal maro, îmbrăcat în kimono”? Avem înregistrarea, e probă la dosar. Beton. Uite, cei de la decriptare spun că mesajul era, de fapt, „alo, alo, n-aţi văzut un cal maro – parola de identificare, iar îmbrăcat în kimono, – împăratul (preşedintele) e, de fapt, gol şi, prin extensie, legea de stocare a telefoanelor şi de citire a mailurilor şi sms-urilor e proastă. Crezi cumva, cetăţene, că noi ne jucăm cu siguranţa naţională?

Mi-a arătat poze cu amicul cu care vorbisem. Nu păreau trucate. Poate vânătaia de sub ochi putea fi făcută la machiaj, dar expresia de pe faţa lui, niciodată.

Nu îmi venea să cred, clar era un coşmar. Ce conspiraţie, ce cod, era o glumă de copii, versuri pe care toţi cred că le ştiau şi le spuseseră odată. Erau nebuni de legat, paranoici. Dacă nu intrau cei de la camera ascunsă în următoarele cinci minute…

- Nu e o glumă, cetăţene. Aşa au crezut toţi cei pe care i-am anchetat. Inclusiv prietenul tău care nu a cooperat, acum e blând ca un mieluşel, A recunoscut tot. Ne-a spus tot. Date, cifre, întâlniri, avem o bază de date cu toate textele scrise de tine, cu toate meilurile şi semeseurile scrise. Te ţinem sub observaţie de mai demult. Acum te putem ancheta legal, că avem legea.

Anchetatorul îmi făcu doar un semn cu bărbia spre declaraţie şi se uită la ceas. Depăşise, deja, timpul alocat interogatoriului meu iar pe coridor aşteptau alţii.

I-am zis cu o voce tremurândă şi palidă că legea nu permitea ascultarea conţinutului convorbirii, a mesajelor, ci doar înregistrarea orei de expediere, emitentul şi receptorul, că ei au încălcat prevederile legale şi au săvârşit un abuz. Că, prin această lege, fiecare dintre cei 22 de milioane de cetăţeni eram consideraţi potenţiali infractori. Că e o ruşine, o întoarcere în trecut, la dictatură. L-am privit, sfidător, ceva de genul, „ia să văd ce o să-mi faci”, şi am refuzat să semnez.

Mi-a râs în nas.

 

Azi dimineaţă mi-am luat medicamentele, două pastile mici, roşii, şi una verde, pe care mi le-au dat ei. Tratamentul zilnic obligatoriu, ca de obicei. Mă simt bine, sunt liniştit. Calm. Nu am ieşit din casă de câteva zile, dar ei mă urmăresc. Tocmai s-a aprobat în CSAT o anexă la legea de stocare a datelor privind telefoanele mailurile şi sms-urile care permite instalarea de camere video miniaturale în fiecare casă.

Nu am mai folosit mailul de o veşnicie, iar la telefonul fix vorbesc monosilabic, „Da”, „Nu”, „Îhî”, că şi aşa cei de la decriptare pot să desluşească coduri ascunse. Cel puţin aşa m-au avertizat. Nu am mai spus „Alo”, nu mai amintesc de cai maro şi de kimonouri să nu se supere preşedintele. Mobilele le-am aruncat.

Bine măcar că mai pot să scriu, deşi nu ştiu dacă mai e voie să mă citească cineva. Până nu închid şi Internetul…

Unde sunt miniştri?

Unii au luat un start lansat, şi au umplut ecranele televizoarelor, alţii au şi părăsit, între timp, Guvernul, în timp ce majoritatea mai dorm în papuci. Din cei 20 de miniştri ai noului Cabinet, i-am numărat pe degetele de la două mâini pe cei care au ieşit, cât de cât, în faţă. Restul, ca şi cum nu ar fi existat. Nu zic că trebuia să fi fost o competiţie, un concurs de genul care iese primul în faţă, dar nici să depui jurământul şi să nu te mai vadă nimeni la faţă cu săptămânile. Marian Sârbu a fost de departe cel mai vizibil şi activ ministru, poate şi pentru că a trebuit să explice în stânga şi-n dreapta brambureala cu ordonanţa privind cumulul pensiei cu salariul la stat. Şi Elena Udrea a ieşit la rampă să ne explice despre soarta turismului, şi Adriean Videanu, ministrul Economiei, a cam avut de lucru din cauza crizei gazului. Berceanu a dat afară nişte directori, veritabilă măsură de forţă, iar Oprea a spus adio Guvernului după trei săptămâni de la investitură, după ce a dat semnale clare şi binevenite privind lupta împotriva infracţionalităţii.

Până şi Bazac s-a dat jos din Ferrari şi a dat o tură populistă prin spitalele patriei, iar Nemirschi de la Mediu a cam avut de furcă cu taxa auto. Cristian Diaconescu, de la Externe, a avut, la rândul lui, apariţii pe tema crizei din Gaza, iar Ecaterina Andronescu a tot dat explicaţii neconvingătoare privind majorarea salariilor profesorilor. Fiecare s-a pronunţat pe temele respective cum s-a priceput. Dar măcar i-a văzut lumea în noua postură.

Dar unde este Blaga, pittbul-ul de la Dezvoltarea Regională, unde e Stânişoară de la Apărare, unde e Monica Ridzi de la Tineret şi Sport? Sau Theodor Paleologu, ministrul Culturii, “omul invizibil”, alături de Gabriel Sandu, de la Comunicaţii? Sau aţi uitat că avem un ministru al Comunicaţiilor pe care îl cheamă Gabriel Sandu? Nu mai amintesc de Constantin Niţă, ministrul IMM-urilor, despre activitatea căruia iar nu am auzit nimic. Sau de Sârbu de la Agricultură. Repet, nu am pretenţia să îi văd toată ziua la televizor şi în presă, dar nici să treacă săptămâni întregi fără nici o veste de la ei.

Nu de alta, dar fiind noi în funcţii, poate trece mandatul şi nu le remarcă nimeni lipsa nici peste patru ani…

Nu le place

 

Nu le place. Deloc.

Nu le place şi nu ştiu ce să facă să stopeze invazia de clujeni. Când au scăpat de Stolojan au chiuit de bucurie, după care erau în stare să-şi taie venele când au auzit de nominalizarea lui Emil Boc ca prim-ministru. Cum, iarăşi un clujean? O, cât s-au străduit să îngroape Grupul de la Cluj din PSD, să-l discrediteze, să-i sape pe Rus şi Dâncu până i-au forţat să se retragă. Cum li se zbârlea părul pe mână când auzeau de clujeni. Iar acum, a doua invazie. După Boc, a fost numit Vasile Puşcaş şef al Departamentului de Afaceri Europene. Premierul şi-a dus universitarii de la Cluj la Cancelarie, pe Cătălin Baba, Călin Hinţea şi Dan Lazăr. Judecătorul Virgil Andreieş, de la Curtea de Apel Cluj, tocmai ce a fost numit şeful Consiliului Superior al Magistraturii. În sistemul de Justiţie, Daniel Morar şi Doru Ţuluş rezistă de ani buni, la fel ca Nelu Pop, chestorul, la şefia Poliţiei de Frontieră. Ionel Haiduc era deja în fruntea Academiei României. Alt clujean, Eckstein Kovacs Peter a fost uns, recent, consilier prezideţial, întărind, astfel, echipa. Cristian Haiduc se pregăteşte ca secretar de stat la IMM-uri. Miticii crapă, pentru că nu au ce să reproşeze clujenilor. Nu au firme, nu au afaceri, sunt specialişti, fiecare pe domeniul lor. Nu sunt şantajabili, nu îi pot avea la mână, nu îi pot corupe şi perverti. Nu îi pot cumpăra. De aceea le e atât de ciudă. Că sunt altfel. Păcat că municipiul Cluj-Napoca nu are un steag propriu. Ce bine ar fi stat, arborat pe Palatul Victoria. Să fluture de să crape miticii…

Misterul absenţei Elenei

 

Am reuşit ieri să dezleg misterul absenţei fotografiei ministrului Turismului, Elena Udrea, de pe pagina de web a Guvernului, singura dintre miniştri. Surse bine informate din Palatul Victoria mi-au declarat, sub rezerva anonimatului, că Elena ar fi vrut să apară în poză având la braţ una din celebrele sale poşete de marcă – Vuitton, Prada, Gucci sau Hermes, ca accesoriu obligatoriu la ţinută, şi măcar într-o rochie cu decolteu, dacă fusta mini nu încape în poza tip bust.

Şi pentru că, încă, nu s-a hotărât cu ce poşetă să se asorteze, Elena Udrea a rămas fără fotografie. Reprezentanţii Guvernului ar fi încercat să îi explice că nu e vorba despre o şedinţă foto pentru tabloide, dar madama ministru a insistat, pentru că e imaginea ei în joc. Iar acum probează de zor, diverse toalete de fitze…

(Nu aş băga mâna în foc că nu ar fi un sâmbure de adevăr în cele de mai sus)

Unde eşti, Elena?

Surprize, surprize pe site-ul oficial al Guvernului, www.gov.ro. Noul Cabinet apare în toată splendoarea lui, cu poze ale miniştrilor, având în fundal o combinaţie galben-albastru, cu steluţele UE. Mai puţin Elena Udrea, ministrul Turismului.

Acuma, ori că în momentul pozelor, Elena nu era asortattă cu fundalul şi nu dădea bine să apară că o criticau prietenele, aşa că a preferat altă ţinută, ori că a lipsit de la şedinţa foto.

Indiferent de motiv, fanii ministrului fac apel la Elena Udrea să îşi dea acordul, cu ţinută adecvată sau fără, pentru ca fotografia sa să apare pe pagina web a Guvernului.

Măcar pentru a creşte traficul…