Şi dacă ar merge îmbrăcat la patru ace în jungla amazoniană, cu frac negru, papion roşu de mătase şi pantofi de lac, tot s-ar descurca un politician din „provincie”, de dincoace de Carpaţi, mai bine decât în jungla politico-administrativă din Bucureşti. Ar da nas în nas cu reptile de toate felurile, dar tot le-ar face faţă mai bine decât viperelor de seară de la televizor, cu sau fără laptop, cu sau fără barbă. Ar da peste animale sălbatice, dar acestea sunt nimic pe lângă politicienii veroşi şi setoşi de sânge de pe malurile Dâmboviţei. De animale s-ar putea feri mai bine decât de loviturile venite ba din stânga, ba din dreapta, nu ar trebui să se uite tot timpul în spate, să n-o ia peste ceafă, nici în jos, unde abia aşteaptă unii să-l lovească sub centură.
Ar putea să se sprijine pe vreun trunchi de copac, şi tot ar fi un reazem mai bun decât unii colegi de partid sau din partidul partener, pentru că, ajuns în Capitală, a ajuns să nu poată avea încredere nici în cămaşa cumpărată, de exemplu, de la Cluj. Bucureştiul e pervertit, un bucureştean, nu neapărat jmecher, ar vinde-o şi pe mă-sa, numai să-i iasă ceva din „afacere”. Săpatul pe la spate e politică de stat, dusă de bucureşteni la rangul de artă. Îţi zâmbesc în faţă, dar îţi dau un brânci când ţi-e lumea mai dragă, mai ales în lumea politică. Acolo, de unul singur, eşti mort, dar nici prieteni nu poţi să ai, pentru că omul cu care vorbeşti dimineaţă la prima oră are o faţă, peste o oră are o altă faţă, iar spre seară, când te beleşte cu rânjetul pe buze, mai scoate alte trei feţe la iveală, reci şi crude, depinde de situaţie. Prietenii de azi sunt duşmanii de mâine, iar duşmanii de azi sunt prietenii de mâine, lucru demonstrat deja şi care nu necesită explicaţii. Ori cu cine te-ai alia, nu poţi garanta că într-o oră nu te va trăda, pentru bani, funcţii sau alte foloase necuvenite. În jungla din Bucureşti este o artă şi să supravieţuieşti în funcţie, pentru că totul se vinde şi se cumpără, şi totul are un preţ, indiferent că vorbim de oameni politici, de demnitari, de magistraţi, de poliţişti, de şefi de servicii secrete, de diplomaţi, de funcţionari, de oameni de afaceri, de ziarişti. La Bucure;ti, banul este cel ce face şi desface cariere, dictează şi conduce.
Trebuie să minţi, să înşeli, să trădezi, să vinzi şi să cumperi informaţii, să fii un adevărat Iuda, pentru a ajunge mai sus. Trebuie să fii nesimţit, nu neapărat din naştere, ci prin adopţia bucureşteană, să te doară în cot de toţi şi de toate, trebuie să ştii cum să-ţi înjunghii partenerul pe la spate, cum să îţi alegi clica de prieteni de care să te foloseşti pentru a parveni, apoi să te descotoroseşti de ei ca la marea debarasare. Fără jenă, fără să îţi pese şi fără să te uiţi în urmă.
Trebuie, condiţie cvasi-obligatorie, să ai obrazul ca pingeaua, apoi să minţi fără să clipeşti şi fără să îţi roşească obrazul, să fii mârlan, şmecher şi tupeist, să calci pe cadavre, calde încă, să şantajezi, să fii expert în combinaţii politice, să nu ai nimic sfânt în tine, să iei şpagă ca şi cum ai lua un pachet de biscuiţi de pe raft.
Unora, foşti de pe la noi, nu dau nume, le convine acest stil, şi-l importă peste Carpaţi, simţind că le vine ca o mănuşă, devreme ce l-au adoptat imediat ce au ajuns în Capitală. Din fericire, sunt şi alţii, din ce în ce mai mulţi, care îl resping, fapt care ar constitui un început, chiar dacă timid, acum, de curăţenie „a junglei” bucureştene.
Mă întreb unde ar fi ajuns România dacă ar fi avut o altă clasă politică şi un alt tip de funcţionărime la nivel central…
