Ziua a doua. Cu Van Damme pe autostradă

Maşinile, peste o sută, stau rânduite una lângă alta, ca la startul unei „liniuţe”, în faţa ecranului gonflabil şi încolonate hăt în spate. De sus cerne o ploaie măruntă, enervantă, de abia apuci să îl vezi pe Van Damme printre mişcările ştergătorului de parbriz. Dar ce contează ploaia sau faptul că titrajul în limba română e mic şi nu se vede pe alocuri, când ai sonorul filmului în boxele stereo ale maşini, pe o frecvenţă de FM, de zici că actorul belgian vorbeşte, în engleză şi franceză, şezând comod pe bancheta din spate?

Conducerea companiei Bechtel şi oficialii TIFF au organizat sâmbătă seara o inedită proiecţie de tip „drive in”, ca la americani, pe Autostrada Transilvania, în zona Ciurila. Pelicula, „JCVD”, despre actorul belgian Jean Claude Van Damme, zis „The Muscles from Bruxelles”, în care acesta îşi joacă propriul rol de vedetă implicată într-un jaf al unui sediu de poştă din capitala Belgiei. Un JCVD care se apropie de 50 de ani dar care mai e în stare să scoată, cu o lovitură de picior, ţigara din gura unui tip.

Proiecţia, inedită, cum spuneam, a atras peste o sută de cinefili cu maşini, invitaţi la ora 20 dar sosiţi şi cu o oră înainte pentru a prinde un loc cât mai aproape de ecran. Din cauză de lipsă de întuneric şi din motive de PR pentru Bechtel, care a pus la dispoziţia doritorilor o porţiune de autostradă pentru încercare, filmul a început după 21,30. După o oră însă, tot mai multe maşini din spate au început să părăsească „sala” cinematografului în aer liber, ascultându-l în continuare pe Van Damme în maşină cale de câteva sute de metri, ca la teatru radiofonic, cum încearcă să scape din încurcătura în care a intrat.

Filmul, OK, cu un scenariu scris special poate pentru a-i da o pâine de mâncat lui Van Damme şi la bătrâneţe. Ideea de „drive in” pe autostradă, la fel, a fost OK şi ne-a deschis apetitul pentru astfel de locuri speciale de vizionat filme.

Ce ne facem, însă, la TIFF-ul de la anul, când porţiunea respectivă din Autostrada Transilvania ar trebui redată circulaţiei încă din noiembrie?

Sau nici vorbă să fie gata?

Ziua întâi. Deja vu din comunism

Fiori reci m-au trecut, vineri seară, pe şira spinării, la „Republica”, la gala inaugurală a TIFF, unde s-a proiectat „Amintiri din Epoca de Aur”.

Fiori reci ai aducerii aminte, când am văzut scenele absolut reale de ireale şi absurde pe care numai cineva care a trăit în comunism şi le-a simţit pe propria piele le-a recunoscut de la o poştă. Ne vine greu să recunoaştem, poate străinii cred că s-a exagerat, dar aşa ceva chiar s-a întâmplat în România lui Ceauşescu. Punerea în scenă, interpretarea actorilor, dialogurile, au fost, pot spune, fără cusur, nimic fals, nimic artificial, şi au surprins la milimetru „legendele urbane” ale Epocii de Aur, de la programata trecere printr-o amărâtă de comună a unei coloane oficiale a tovarăşilor de la partid, cu toată vânzoleala care se isca, până la trucarea unor poze în gazetele vremii ca să iasă bine „Tovarăşul”, excesul de zel al unor activişti, frigidere Fram cu borcanele de iaurt acoperite cu celebra foiţă argintie pe raft sau nopţile pierdute „la video”.

Aseară am râs în hohote dar atunci, nimic nu era de râs.

Şi e bine că se fac astfel de filme, pentru ca realităţile comunismului să fie cunoscute de noua generaţie şi să nu fie uitate în veci de restul lumii.

M-a frapat, însă, o constatare amară.

În unele zone unde s-a filmat, fie că erau sate, fie că erau blocuri, am avut impresia unei întoarceri în timp. Acolo, la ţară, sau după blocurile gri mai nimic nu s-a schimbat. Scenele de la vizita tovarăşului Sandu, din satul unde activistul Curelea a mers să ridice nivelul de alfabetizare al ţăranilor, sau apartamentele de unde cei doi tineri luau sticle şi borcane pentru a le vinde, nu au fost filmate la Buftea sau la Cinecitta, pe platouri speciale, casele ca vai de ele nu erau de mucava, drumurile pline de hârtoape nu erau trucaje pe calculator, iar sălile localurilor de la marginea şoselelor nu au fost retuşate, ci au şi acum acelaşi mobilier ca în urmă cu 20 de ani. Din păcate, nu a fost greu să se găsească, în România anului 2009, locuri în care comunismul parcă nu vrea să moară…

Şi, întâmplare sau nu, în timpul proiecţiei, la un moment dat, la finalul scurtmetrajului despre legenda şoferului de pe camionul care transporta păsări, filmul a fost tăiat. Exact ca pe vremuri, tot la „Republica”. Să nu mai vorbesc de sonorul slab, o mai veche meteahnă a filmelor româneşti, neremediată încă.

Deja vu din comunism.

 *              *               *

Ţâncul aflat în sală pe rândul din faţa mea, să fi avut vreo zece ani, se tot foia. Îşi pierduse răbdarea la un moment dat şi şi-a întrebat mama „Mai sunt multe legende? Uau, chiar aşa a fost atunci?” A primit o mângâiere dulce pe obraz şi o înclinare, scurtă, din cap. Cuvintele erau de prisos. Felicitări lui Cristian Mungiu pentru că ne-a delectat cu amintirile din Epoca de Aur şi ne-a dat posibilitatea, o dată în plus, să preţuim prezentul capitalist, libertatea şi democraţia, chiar dacă e originală, de la noi.

Ziua zero. Vizionare plăcută

Băieţelul îşi rodea, înfrigurat, unghiile. Răsucea markerul verzui între degetele subţiri, fără să se hotărască ce să bifeze. Studia broşura de o jumătate de oră şi era indecis. Privi minutarul ceasului de masă, apoi data încercuită din calendarul de perete, de la Hollywood, primit cadou de ziua lui de la o mătuşă „din State”. 29 mai. Studie orarul din broşură şi se decise. Întâi „Whale Rider”, apoi „Persepolis” şi „Kidz in da Hood”. Îşi deschise puşculiţa şi numără atent banii de bilete.

Bătu din palme, fericit.

* * *

 Bunicul, aflat în altă cameră, se învârtea ca un leu în cuşcă. Dăduse nişte telefoane şi spera să obţină o invitaţie la „Amintiri din Epoca de Aur”. Poate nu chiar la gală, dar la o altă vizionare. Era curios să vadă cum abordează noul val de regizori români „perioada roşie”, a comunismului. „Ăştia îs nişte copii. Ce ştiu ei cum a fost atunci…”. Răsfoise şi el broşura şi mai găsise ceva pe placul lui, că doar era interesat de politică, la fel ca orice pensionar – „Il Divo”, despre viaţa fostului premier italian Giulio Andreotti. Îşi puse ochelarii pe masă şi visa cu ochii deschişi. Avea să o vadă, în carne şi oase, pe Claudia Cardinale, pe care şi-o amintea din tinereţe. „Bună bucăţică a mai fost”, gândi omul. Mai urma să vadă orele şi sala, şi cum să intre la gala de premiere.

Nu era disperat. Va găsi el o soluţie.

* * *

 Mama era concentrată asupra actorilor. Francezi, italieni, nemţi. Şi români, bineînţeles. Şi pe actriţe, cum erau îmbrăcate, machiate, coafate. Ridică ochii spre calendarul de birou. Ziua era, şi la ea, încercuită. Îşi luase o zi liberă, să se pregătească de gala de deschidere. Coafor, croitor, manichiură. Mai avea o jumătate de oră să îşi aleagă din broşură. din filmele cu Isabelle Hupert,  cu Woody Harrelson,  cu Robert Pattinson sau  cu Julie Delpy”. Rămase câteva clipe privind gânditoare, cum va împăca serviciul cu delectarea. Un concediu medical mititel i se scurse, alene, prin faţa ochilor.

Înşfăcă telefonul.

 * * *

 Tatăl era în garaj, fără să aibă nicio treabă cu maşina. Stătea pe un vraf de reviste „Cinema” pe care le colecţionase de când era mic. Le depozitase aici şi nu se îndurase să le arunce. Erau o parte din trecutul lui, reviste pline cu poze cu străini care îi coloraseră copilăria. Şi clipele furate la „Republica”, când stătea la coadă să prindă un bilet cu 2 lei, chiar şi în primul rând. „Înarmat” cu un pix, bifa şi el de zor. „Neapărat Poliţist, adjectiv, sper să ia premiul cel mare. Pe Dragoş Bucur l-am văzut şi anul trecut în Boogie şi mi-a plăcut la nebunie”, mormăi în barbă, vorbind singur. Îşi privi Loganul, proaspăt spălat şi îi promise în gând o ieşire pe Autostrada Transilvania, la vizionare, la Van Damme. „Şi să nu uit, un autograf de la Piersic şi o poză”. Lista se lungea văzând cu ochii. Îi era dor de filmele lui Piţa, cu Dinică, Iordache, Bleonţ.

Îi plăcea, că avea de unde alege.

Tresări când cineva deschise uşa garajului.

 - Auzi, vecine, da’ ce e cu vânzoleala asta, de parcă a dat strechea în voi? Umblaţi ca bezmeticii prin casă, cu ochii pe ceas? Nu te mai poţi înţelege cu nimeni din familia voastră.

 Aruncă o ocheadă spre maşină.

 - Plecaţi undeva?

Gazda se opri ca trăznit. Clătină, neîncrezător, din cap. Mai sunt şi oameni care nu ştiu ce zi e azi. Mare minune.

- Păi de azi e TIFF-ul. Începe TIFF-ul, iarăşi, la Cluj…

Cluj Expres se închide

Ziarul gratuit Cluj Expres se închide din cauza crizei. Acesta urmează după Informaţia de Cluj care s-a închis deja, iar Agenda Clujeana a trecut numai pe on line.

Deci criza a inceput să muşte serios din presa locală.

Cine urmează?

PS  despre poziţia APPC, presă şi criză într-o postare viitoare…

Şi mai ce?

Ca să se afle în treabă, unii s-au apucat iar să zumzăie şi agită apele în Cluj cerând inscripţionarea unor plăcuţe informative, pe care municipalitatea vrea să le instaleze pe monumentele istorice, şi în limbile maghiară şi germană, pe lângă română, engleză şi franceză. Demersul, susţinut, cică, de peste 20.000 de semnături, nu are nicio bază şi niciun argument, ci doar dorinţa unora de a vedea cuvinte ungureşti şi nemţeşti răspândite de-a valma prin oraş. Ce are limba maghiară cu plăcuţe pentru turişti, scrise în limba oficială şi în două limbi de circulaţie internaţională, engleza şi franceza? A devenit, peste noapte, limbă de circulaţie internaţională şi nu am aflat noi? Iniţiatorii campaniei, care nici măcar nu sunt clujeni cu toţii, au adăugat, la derută, şi limba germană, că, vezi Doamne, numai aşa poate fi scos în evidenţă caracterul multicultural al Clujului.

Un lucru nu au înţeles şi îl repet: plăcuţele pe care le va instala Primăria sunt pentru turişti, pentru informarea lor, pentru turişti care, când vin, să afle câteva cuvinte despre monumentul în cauză, şi punct. Nu are nimic de-a face nici cu ungurii, nici cu nemţii, că sunt sau nu mulţi sau puţini în oraş. Este un demers strict turistic, de informare, pe care l-am regăsit şi în ţările din Vest şi unde nu depăşeşte niciodată acest cadru.

La Viena nu am văzut nimic scris în ungureşte, nici în oraşe din Germania, nici la Praga sau Bruxelles şi nici nu am auzit de campanii de strângeri de semnături pentru alte limbi decât cele recunoscute a fi de circulaţie internaţională. În plus, nici măcar argumentul că vin mulţi turişti din Ungaria la Cluj nu stă în picioare, câtă vreme cei mai numeroşi sunt italienii. Nu cu astfel de presiuni se arată caracterul multicultural al unui oraş şi nici cu forţarea unor legi care să stabliească un procent convenabil de populaţie pentru instalarea de inscripţii bilingve sau trilingve, la intrările în oraş.

Demersul este mult mai amplu şi ar fi vizat, dacă era cazul, şi instalarea denumirilor de străzi în cele trei limbi, precum şi prezenţa unor secţiuni în limbile maghiară şi germană pe site-ul oficial al Primăriei Cluj-Napoca, posibilitatea folosirii celor două limbi în administraţie, în justiţie etc. Aşa, este doar o campanie de agitare a spiritelor, într-un moment în care credeam că, la Cluj, nu vom mai auzi de scandaluri între români şi unguri. Ş

i încă ceva, să ştie iniţiatorii acţiunii privind inscripţionarea în maghiară şi germană a plăcuţelor turistice că românii vor strânge, întotdeauna, cu o semnătură în plus pentru păstrarea actualei forme, că dacă iniţiatorii vor picheta Primăra, sau vor face flash-mob-uri, românii vor face şi ei şi vor veni cu unul în plus, întotdeauna.

Aşa că, lăsaţi-o baltă…

Nu ne-a uitat

A lăsat Primăria clujeană pentru fotoliul de prim-ministru, care nu este, să recunoaştem, prea comod în aceste perioade tulburi. Simte şi ştie că a rămas cu o datorie pentru zecile de mii de voturi primite, pentru încrederea arătată de clujeni în cele două scrutinuri locale, din care, pe ultimul l-a câştigat, lejer, din primul tur.

Mulţi din clujenii care l-au votat pe Emil Boc la Primărie s-au considerat trădaţi dar, sincer, care politician adevărat ar fi putut refuza o asemenea funcţie, de prim-ministru? (Pe Stolojan nu îl mai consider ca fiind un politician adevărat, după cele două episoade când s-a retras de la candidatura la prezidenţiale şi de la nominalizarea ca premier, aşa încât el nu se pune)

Dar Boc a plecat la Bucureşti de aproape şase luni, fără a uita, însă Clujul, pe care îl sprijină în continuare, aşa cum poate, de departe, în aceste vremuri dificile. Ca şef al Guvernului are posibilitatea de a susţine investiţiile importante ale oraşului şi zonei, şi nu se fereşte să o facă.

Putea, foarte bine, ca odată plecat, să îşi vadă de guvernare, de relaţia cu PSD, care cam scârţâie, de problemele tot mai mari legate de criza economică, şi să considere Clujul ca ultima dintre priorităţi. Se muta cu tot cu familie, îşi făcea buletin de Bucureşti ca mulţi alţii. Şi? Îi putea cineva reproşa ceva? Joacă în liga mare acum, în Capitală, mai are el timp de Cluj? Ş

i totuşi, Boc a dat bani de la Guvern, zeci de milioane de lei, pentru reabilitarea termică a blocurilor din Cluj, a dat terenuri de la ministere să se facă spital regional de urgenţă şi sediu pentru Filarmonică, a dat bani pentru finalizarea centurii de ocolire Turda-Dej să se scoată, în sfârşit, traficul greu din municipiu. Se vor da bani pentru hidrocentrala Tarniţa-Lăpuşteşti, se pompează fonduri serioase în autostrada Transilvania, poate-poate vom circula pe ea înaintea nepoţilor noştri. A rămas cu un ochi pe Cluj şi urmăreşte tot ce mişcă. Şi unde poate, mai picură bani să se finalizeze proiectele oraşului şi judeţului.

Eu zic că nu ne strică deloc „o pilă” ca Boc la Bucureşti…

Ziua Europei? Chiar?

Ieri a fost Ziua Europei, 9 Mai. Aţi ştiut, clujeni fiind, de acest eveniment? Poate dacă aţi trecut prin faţa Casei Matei, aţi văzut un cort alb, nişte steaguri ale UE şi o tonă de pliante colorate şi broşuri. Deci, autorităţile locale au marcat Ziua Europei printr-o banală expoziţie de hârtii, într-o piaţetă cât o cutie de chibrituri.

În rest, tăcere.

Tot ieri a fost Ziua Independenţei de Stat a României, obţinută, poate aţi uitat, că a cam trecut ceva vreme de atunci, în 1877. Aţi ştiut, clujeni fiind, de acest eveniment? Poate dacă aţi răsfoit o carte de istorie, că altfel, mă îndoiesc, deoarece la Cluj autorităţile, civile sau militare, nu au organizat nimic care să amintească de acest eveniment.

„Jenant” e doar unul dintre cuvintele menite să caracterizeze implicarea autorităţilor locale şi judeţene. Cu uşurinţă s-ar mai găsi şi altele.

Încercaţi

Isteria porcească

 Omul intră clătinându-se uşor şi se ţinu cu mâna de tocul uşii cabinetului. Începu să tuşească şi îşi scoase o batistă prăpădită, care prinsese şi vremuri mai bune, la nuntă, în buzunarul de la piept al mirelui.

- Dom’ doctor, aşe mă sâmţăsc die rău. Mă dore capu’, îs mahmur, mi-s ochii roşii şi mă sâmţăsc ca un porc. Am durnit az noapte în şanţ, ieram numa în chemeşă, de amu numa tremur, şi nu i-am spus muierii unde-am fost. Poate am gripă, de-ceea, porcină?

Medicul îl privi lung, pe deasupra ochelarilor. Îl cunoştea ca pe un cal breaz. Ştia ce poate bădiucul când uita să mai iasă din crâşmă, după ce punea mâna pe ceva bani.

- Febră ai?

Bărbatul ridică din umeri. Era transpirat, poate de la soarele de afară, poate de la efortul depus de a ajunge până la cabinet.

- Poate că.

Mai tuşi odată, elocvent, şi privi plin de încredere spre doctor. S-ar putea învârti chiar de un concediu medical. Lucra la ferma din sat, la grajduri, şi ieri fusese zi de salariu. Cum n-ar da o boală domnească peste el, cum auzise la televizor că umblă una prin Mecsic, parcă, să steie o săptămâna acasă, să se dreagă. Capul îi era cât o baniţă şi gura uscată, iască, dar îi era teamă să ceară măcar un pahar cu apă, că ştia ce-i va spune medicul, „îi băiat bun, numai că bea prea multă apă dimineaţa”.

- Uite, bade, în afară de beţie nu ai nimica, şi poate te-i fi răcit o ţâră dacă zici că ai dormit în şanţ. Ca să nu fie bai, te trimit la Cluj, la analize. Ai febră, tuşeşti, te doare capul, Îi o viroză, da’ ca să nu ne auzim vorbe dup-aia, te duci să te vadă un specialist la plămâni.

Bărbatul se scărpină după ureche.

- Domnu’ doctor, da’ la spital, la Cluj, poci să le spui că am vinit amu din Jărmania ori Italia? Că dacă le-oi zice că am durnit în şanţ, nu m-or băga în seamă…Şi poci să le tuşăsc aşe mai tare, poate îmi dau şi conced, ce zâceţi?

Medicul nu-l mai băgă în seamă. Îi scrise biletul de trimitere şi îl expedie cu un vecin, cu maşina, la oraş.

* * *

 O parte din presa locală şi naţională de a doua zi intra în delir şi titra cu litere de o şchioapă, „Suspect de gripă porcină, internat la Cluj”. Ca de obicei, autorităţile au fost depăşite de situaţie şi au reacţionat tardiv, ambiguu şi într-o totală lipsă de transparenţă.

Spre seară, bădiucul fu externat şi trimis acasă, cu un pumn de pilule în buzunar, şi cu recomandarea să nu mai doarmă noaptea dezbrăcat, prin şanţuri, că e sensibil la plămâni şi la gât şi răceşte uşor.

Fapte, nu vorbe

E un fapt că preşedintele Traian Băsescu a promulgat legea de majorare cu 50 la sută a salariilor cadrelor didactice şi că, graţie acestui fapt, PSD şi PDL au adunat suficiente voturi încât să câştige alegerile de anul trecut, în dauna liberalilor care s-au opus majorării invocând lipsa banilor.

Sunt vorbe ce ne spun acum liderii PDL şi PSD, dar şi şeful statului, că nu ştiau atunci că nu vor fi bani şi că urma o criză economică pe care nu o putuseră prevedea.

E un fapt că anul trecut România a cheltuit mai mult decât şi-a putut permite, din cauza campaniilor electorale şi a pomenilor de rigoare, şi că a depăşit deficitul bugetar stabilit iniţial.

Sunt vorbe ce ne spune Călin Popescu Tăriceanu, secondat de fostul ministru al Finanţelor, Varujan Vosganian, că ei nu au mâncat usturoi, deşi le miroase gura de la un kilometru.

E un fapt că guvernarea Boc, prin ordonanţe controversate, emise şi modificate a doua zi, a produs haos şi şi-a ridicat în cap diverse categorii sociale, începând de la artiştii-pensionari, până la dascăli.

Sunt vorbe ce ne spun premierul Emil Boc şi miniştri că ei conduc în cel mai profesionist mod cu putinţă şi ştiu ce fac.

E un fapt că Traian Băsescu scade în sondaje, inclusiv în cele referitoare la încrederea maghiarilor în el.

Sunt vorbe ceea a spus că nu a venit la Congresul de la Cluj al UDMR ca să le dea un semnal pozitiv pentru ca, în toamnă, să fie votat de cât mai mulţi unguri.

E un fapt că România a luat împrumutul de la FMI pentru că altfel ar fi putut intra în incapacitate de plată.

Sunt vorbe cele spuse de oficialii de la Bucureşti că banii sunt doar o centură de siguranţă şi că nu vor fi folosiţi la plata unor salarii.

E un fapt că Ordonanţa nr. 37/ 2009 a dus la schimbarea pe criterii politice a şefilor de servicii deconcentrate, pedeserizarea de pe vremuri fiind un mic copil.

Sunt vorbe afirmaţiile premierului că nu s-a dorit decât eficientizarea activităţii în administraţie şi că actul normativ urmăreşte doar înlocuirea celor din teritoriu care nu pot ţine paşii cu miniştri. (Nu pot să nu mă întreb dacă Emil Boc era azi în opoziţie, cum ar fi reacţionat la o astfel de ordonanţă de politizare brutală şi din temelii a structurilor din administraţie. Probabil că, după ce ar fi protestat la CEDO şi Haga, ar fi ajuns cu plângerile până la Judecata de Apoi)

E un fapt că, începând de vineri, începe campania electorală pentru Parlamentul European, un alt bun prilej de vorbe mincinoase ale politicienilor. Faptele sunt fapte şi rămân aşa, indiferent câte vorbe vor folosi unii şi alţii să le răstălmăcească. Nu suntem chiar atât de proşti pe cât ne cred politicienii de toate culorile.