De un sfert de oră grevă, vă rog

Români, pregătiţi-vă mâine de grevă.

Sindicaliştii de la Cartel Alfa au anunţat că vor intra vineri în grevă, cerând Guvernului să ia anumite măsuri pentru atenuarea crizei economice. Greva se va desfăşura, atenţie, între orele 9 – 9,15, adică va dura un sfert de oră.

Cam cât aşteaptă fata în faţa cinematografului să ajungă prietenul care nu găseşte loc de parcare sau cât întârzie, de regulă, primarul Apostu la conferinţele de presă. Un sfert de oră, cât tragi dimineaţa din două ţigări lângă o cafea lungă la birou, înainte de a începe activitatea. 15 minute. Cât e pauza unui meci de fotbal. 15 minute. Cât stai în staţie după cei ai pierdut autobuzul şi vine următorul.

Deci vom avea mâine o grevă de un sfert de oră. Sfertul academic. De tot râsul, ca să zic aşa.

Mă întreb, dacă nici greva asta n-o să înceapă la fix, în bună tradiţie românească, cât va dura exact?

Halal grevă, halal sindicalişti…

Ziua a opta. Poliţistul, adjectivul şi haşişul

Se spune că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul.

Atâtea cronici elogioase am citit despre filmul lui Corneliu Porumboiu, „Poliţist, adjdectiv”, încât am zis că musai nu trebuie ratat. Mai ales că a rulat cu casa închisă în cele două proiecţii de la TIFF. Dar, sincer, pe mine unul m-a dezamăgit. Mă aşteptam, poate, la altceva, după atâta tevatură şi şoapte pe la colţuri cum că ar fi favorit la câştigarea trofeului TIFF. Am văzut oameni în sala de la Auditorium Maximum care s-au plictisit ca şi mine dar care, snobi cum au devenit peste noapte unii, povesteau ce cool a fost, ce mesaj teribil a transmis, deşi nu au înţeles mai nimic. Dar e de bon ton, nu-i aşa, să te dai rotund că aşa a zis nu ştiu cine de la Cannes că filmul e tare… Filmul a durat aproape două are şi chiar glumeam că, dacă ar fi fost tăiate la montaj nişte scene, putea fi comprimat în 45 de minute şi era un scurt-metraj care să nu dea spectatorului dureri de fund de la atâta foială pe scaun.

Ce nu mi-a plăcut, în afara faptului că proiecţia a început cu aproape o jumătate de oră întârziere şi că a avut un generic simpluţ, făcut, parcă de copiii clubului cinefil de la Palatul Copiilor?

Poliţistul Cristi (Dragoş Bucur) urmăreşte nişte adolescenţi care fumau haşiş în Vaslui. Şi îi filează. Treabă tipică de poliţai. Şi Cristi este filmat minute în şir cum îl urmăreşte pe jos pe Victor care merge dimineaţa la şcoală. Şi îl tot urmăreşte, că elevul stătea cam departe de şcoală. Şi asta se întâmplă de vreo două ori. Ba îl mai urmăreşte şi pe Alex, colegul lui Victor, şi pe o fată care era împreună cu cei trei în curtea şcolii la „o iarbă”. Apoi Cristi pândeşte şi vila lui Alex ore în şir, sudând ţigară de la ţigară, pitit după un stâlp de curent. Mă gândeam, suferind alături de Cristi la pândă, că dacă aş fi ieşit din sală şi m-aş fi dus până la „Arizona” să îmi iau un suc şi m-aş fi întors, nu aş fi pierdut nimic, ci l-aş fi găsit pe Cristi la locul lui păzind vila în continuare.

Mai este o scenă lungă ca o supă îndoită cu apă, când Cristi şi Nelu, colegul său de birou, aşteaptă în antecamera şefului Poliţiei. Secretara bate la tastatură iar Cristi stă pe scaun. Şi scena de aşteptare e filmată minuuuute în şir, încât îţi vine să baţi la uşa căpitanului să îl întrebi când dracu are de gând să îi primească pe cei doi. Plus că filmul nu are coloană sonoră, nimic nu sparge monotonia unei urmări şi a pândei. Priveşti năuc zeci de minute cum Cristi merge pe stradă, urmărind delincvenţii juvenili, şi apoi stă lângă stâlp aşteptând să ningă cu biscuiţi. La câte ţigări a fumat, m-aş fi aşteptat ca, la finalul filmului, groapa lângă care era locul de pândă să se fi umplut de chiştoace…

Altceva. Nu mi-a mai plăcut că a trebuit să citesc, de două ori!, raportul scris de mână al poliţistului către şeful lui cu detalii despre urmăriri. Pur şi simplu foaia de hârtie scrisă cu pix s-a derulat pe ecran minute în şir, ca la o expertiză grafologică. Şi faptul că a fost filmat, la fel, Cristi mâncând minute în şir supă, apoi o cină. Foarte interesant, ce să zic…

Apoi, scenele de final, descrise ca fiind „geniale” de un membru al juriului de la Cannes, când intră în scenă DEX-ul, şi când şeful Poliţiei îl pune pe poliţistul nostru să citească explicaţiile unor cuvinte precum „conştiinţă”, „lege” sau „poliţist”,  scene care mie unuia nu mi-au smuls oftaturi de plăcere ca fătucelor din spate care nu crezuseră că DEX-ul poate fi atât de gros şi să conţină atât de multe cuvinte…

Şi am rămas interzis când l-am auzit pe regizorul Porumboiu, la final, pe scenă, spunând că bugetul filmului a fost de …650.000 de euro, adică peste 27 de miliarde de lei vechi! Pe ce Dumnezeu s-au dus atâţia bani? Maşini folosite, ioc, amplasamente de filmare speciale, la fel, nimic, ci doar un amărât de apartament de bloc, şi câteva birouri din sediul Poliţiei. Poate kilometri aceia de peliculă folosiţi la filmările cu urmărirea şi pândele să fi costat ceva şi pachetele de ţigări pentru Dragoş Bucur. În rest… Nu că mă pricep eu foarte tare la bugete, dar să cheltui 27 de miliarde de lei pe un astfel de film e chiar ciudat…

O mare dilemă m-a încercat şi la finalul filmului, care se termină brusc, ca un crac de pantalon mai scurt. Cine a adus, până la urmă, haşişul?

Ziua a şasea: Andreotti, Politicianul

Este ochelarist, scund şi are urechi clăpăuge. Are cocoaşă, ticuri cu mâinile şi suferă de migrene. I se spune, printre altele, Belzebut. Toate acestea nu l-au împiedicat, însă, să fie unul dintre cei mai cunoscuţi politicieni italieni, de trei ori premier şi de câteva ori ministru al Apărării, Internelor şi Externelor. Plus senator pe viaţă al Parlamentului de la Roma.

Acum are 90 de ani, îl cheamă Giulio Andreotti, iar la TIFF a fost proiectat miercuri seara filmul „Il Divo” despre viaţa sa, la „Republica”, în faţa unei săli neaşteptat de pline pentru o peliculă politică.

Filmul este greoi pentru un non-italian, apar tot felul de personaje ale politicii din Cizmă, alături de mafioţi celebri, asasinate la comandă, iar Andreotti însuşi este un personaj extrem de complex, acuzat de legături cu Mafia sau că nu a făcut nimic pentru salvarea fostului prim-ministru Aldo Moro, răpit şi ucis de „Brigăzile Roşii”. Alcide de Gasperi, unul dintre „părinţii” UE, spunea despre Giulio Andreotti că este „foarte capabil în toate încât este capabil de orice”. În film mai circulă o poveste despre „Il Divo”, o caracterizare perfectă despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, un om politic: de Gasperi şi Andreotti mergeau la biserică, dar în timp ce primul se ruga, cel de-al doilea vorbea cu preoţii. De ce? „Pentru că preoţii aduc voturi, în timp ce Dumnezeu nu”.

Asta mi-a plăcut tare, foarte tare. Şi sălii la fel.

Bătrânelul cu ochelari mari şi urechi clăpăuge, cocoşat, cu dureri de cap şi ticuri ale mâinii, căruia italienii îi spun Belzebut, trăieşte încă şi mai activează în politică. În ciuda acuzaţiilor, nu s-a dat bătut şi, cel puţin aşa reiese din film, a considerat că a luptat întotdeauna pentru binele celor mulţi, chiar dacă pentru asta a fost nevoit să facă înţelegeri cu cei răi. E ca o scuză pentru a justifica o parte din acuzaţiile care i s-au adus.

Cică are o arhivă secretă, plină cu dosare, care l-ar fi scăpat de închisoare şi în faţa căreia arhiva CNSAS de la noi ar tebui să se ascundă.

Filmul are câteva secvenţe remarcabile, una chiar la început, cu faţa lui Andreotti plină de ace de acupunctură, tratament chinezesc contra migrenei, sau alta, când obiectivul camerei filmează, într-un cadru strâns, aproape printr-o lentilă a ochelarilor săi. Mi-au mai plăcut scenele când ditamai premierul Italiei ieşea noaptea pe străzile Romei să se plimbe, în linişte, cu mâinile la spate, însoţit de o batalion de poliţişti cu automate la umăr.

Oricum, gândindu-mă la clasa politică românească, nu văd niciun om politic de la noi care să ajungă măcar la genunchiul lui Andreotti, aşa controversat cum este, şi căruia să i se dedice un film…

Ziua a cincea. Nu numai filme

209 filme nu sunt puţine de văzut în 10 zile, Cam 20 pe zi, pentru un maniac. Sau pentru unul care vrea să intre în Cartea Recordurilor, că tot e la modă, şi face cerere să să mărească ziua la 40 de ore. După cum calcula Mihai Chirilov, 50 de filme ar fi maximum ce ar putea vedea o persoană, pe care, sincer, aş vrea şi eu să o cunosc.

Dar TIFF-ul din acest an nu oferă clujenilor şi invitaţilor numai filme şi acest lucru face cu atât mai interesantă ediţia. Practic, nu ai timp să te plictiseşti. Uneori, nici să respiri, din cauza densităţii evenimentelor.

Să iau, de exemplu, ziua de ieri, marţi. Pe lângă cele 40 de filme proiectate în sălile cunoscute deja, organizatorii au mai organizat conferinţa de presă a juriului, o discuţie, spre seară, cu un invitat la TIFF Lounge, plus o prezentare specială cu aparate de epocă a unui film de Hitchock din 1927.

Azi, e conferinţă de presă despre Ziua Maghiară, lansarea unei cărţi, o proiecţie specială pentru nevăzători, o expoziţie de fotografii despre Autostrada Transilvania, la care va participa şi mezina prezidenţială, Elena Băsescu, (ocazie care va aduna popor cu nemiluita), alte două proiecţii speciale, un concert şi, la final, cheful de sfârşit de zi.Să nu mai zic că mâine este meciul de fotbal al homeless-ilor şi al cineaştilor, un eveniment în sine, care trebuie musai urmărit, chiar dacă nu îl dă GSPTV.

Alternanţa film-eveniment rupe monotonia unei vizionări non-stop. Faptul că la finalul celor 10 zile vom fi mai obosiţi după atâta alergătură dintr-o parte într-alta, chiar nu va conta chiar deloc. Sincer, e chiar plăcut.

Ziua a patra. Viaţa în întuneric

 Noi, restul, nu ştim cum e.

Nici măcar nu ne putem închipui, chiar dacă închidem ochii şi lăsăm sunetele să curgă pe lângă noi. Privim într-o parte când vedem un nevăzător cu bastonul alb bocănind pe trotuar şi ne facem cruce cu limba mulţumind Celui de Sus că noi putem vedea. Cum este, cu adevărat, viaţa fără lumină, cum poate cineva care nu vede să realizeze un film, ne-a arătat, la TIFF, regizorul iranian Mohammad Shirvani care a adunat şase scurt metraje ale unor femei, în pelicula „Şapte regizoare nevăzătoare”. Una dintre acestea a refuzat difuzarea bucăţii filmate.

Imaginile sunt şocante, uneori, emoţionante, te prind şi te înfioară. Zâmbeşti alteori, îţi scuipi în sân, dar la final ajungi să vezi cu alţi ochi lumea nevăzătorilor. E o experienţă pe care nu o uiţi uşor.

Şase femei oarbe îşi povestesc vieţile prin intermediul unor camere video de mână, care le poartă prin familii de iranieni simpli, care gătesc, mănâncă pe jos, conform tradiţiei, care se uită la televizor, se ceartă sau iubesc. Cadrele sunt haotice uneori, se vede cum camera e mânuită de cineva care nu vede dacă filmează sau nu faţa interlocutorului, alteori sunt statice, aparatul fiind pe masă.

Regizoarele se filmează pe ele, îşi filmează familiile, îşi strigă durerea, dar nu se dau bătute. Impresionant e faptul că, deşi nevăzătoare, sunt totuşi femei până în măduva oselor, şi îşi fac, stângaci, unghiile de la mâini şi de la picioare cu ojă roşie, mâzgălind pielea. Se fardează şi se îmbracă de gală, chiar dacă nu ies din casă. Nu se lasă copleşite de handicap.

Una dintre ele s-a căsătorit, de asemenea cu un nevăzător, iar cei doi au împreună o fetiţă care vede normal. O alta s-a căsătorit cu un bărbat care vede şi pe care încearcă să îl înţeleagă, cerând, la rândul ei, înţelegere. Secvenţele de final ale ultimului scurt metraj sunt tulburătoare, cu soţia nevăzătoare care se certase cu soţul ei şi căruia i-a transmis că îl simte pe voce dacă e supărat. A închis imaginea camerei şi a lăsat doar sonorul, vorbindu-i şi încercând să îl facă să o înţeleagă cum ar fi dacă nu ar vedea-o ci i-ar auzi doar vocea.

Filmul are şi o morală puternică, iar aceasta răzbate din majoritatea celor şase scurt metraje: indiferent de gravitatea handicapului, chiar dacă nu mai vezi, viaţa trebuie trăită. Şi aceasta are mici bucurii, cum ar fi naşterea unui copil, sau faptul că poţi filma şi arăta lumii întregi cum este viaţa în întuneric…