“Dacă am greşit?”

Premierul răsfoi, distrat, foile discursului pe care se pregătea să îl ţină în faţa naţiunii despre starea economică şi socială. La fel cum procedaseră predecesorii săi, cuvântarea era plină de măreţe realizări şi, pe ici pe colo, erau punctate, în treacăt, mici neîmpliniri, neesenţiale, care, evident, nu erau din cauza politicilor Guvernului. Ştia bine că politicianul român aflat la putere stăpânea ca nimeni altul arta de a pasa vina şi responsabilităţile mandatului, şi nu credea că el ar fi făcut excepţie. În jungla politică de pe malurile Dâmboviţei erau recunoscuţi doar supravieţuitorii. Intrai în horă, jucai ca ceilalţi. Ascunderea adevărului, distorsionarea faptelor, acuzarea opoziţiei, chiar a partenerilor, uneori, demagogia, populismul, făceau parte, toate, din regulile jocului.

Cu toate că situaţia din ţară era neagră ca o cafea turcească, premierul o scosese din condei, din vorbe meşteşugite, ca fiind aproape roză. Pe hârtie, dracul nu era atât de negru şi economia nu era chiar pe fundul prăpastiei. Statistic, şomajul nu era alarmant, deşi cel real îi ridica, în fiecare dimineaţă când primea informaţiile, părul măciucă. Gradul de sărăcie crescuse, dar în text se foloseau cifre vechi de la începutul anului, mult mai mici, cine stătea să le mai verifice? Salariile erau mici, rămâneau la fel, promisiunea era că vor creşte în câţiva ani, dar, nu-i aşa, cine putea ştii ce va fi atunci? Cursul leu -euro era ţinut sub control, cu infuzii masive ale BNR care consumau din împrumutul de la FMI ca un sac fără fund. Scăderea puterii de cumpărare şi deteriorarea nivelului de trai nu păreau critice, oamenii mai avea bani de mici şi bere şi de mers la munte. Infrastructura se mişca, se mai tăia o panglică la o centură ruptă, la un pasaj, mai făcea o vizită pe un şantier de construcţii. Imaginea era totul. Mai salva aparenţele. Bugetul semăna cu o sită, dar primul ministru putea, folosind termeni tehnici livraţi de ministrul Pogea, pe care, evident nu îi înţelegeau cei mulţi, să îl prezinte ca pe un buget solid, dodoloţ, care putea face, încă, faţă cheltuielilor.

 „Mare noroc cu împrumutul de la FMI. Cu bani pe datorie poate guverna oricine, nu ? Ce nevoie e de măsuri anti-criză? Nu produce economia, iei bani împrumut, rezolvi salariile şi pensiile, şi plăteşte datoria şi dobânda altul, care vine după”, gândi premierul. Făcu o asociere simplă, cu situaţia dintr-o familie, bărbatul e şomer, nu mai aduce bani în casă, dar ia bani de la văru’ Costică, şi apoi ia de la vecinul Mitică să îi plătească datoria lui Costică, iar, la final, lasă datoria moştenire copiilor şi nepoţilor, care s-or descurca, poate, mai bine.

Reciti cifrele ajustate ale prăbuşirii economice, ale datoriei interne, ale deficitului, calculă în minte dobânzile reale care trebuiau plătite la creditorii externi, şi îl luă cu frisoane.

„Dacă s-ar ştii realitatea…”.

 Îşi aminti cum vorbea în mai, la Cluj, când România intrase cu ambele picioare în groapă, că erau semne de redresare în lunile martie şi aprilie, să nu intre lumea în panică. Insuflase speranţă, cică, aşa îl sfătuiseră consilierii. El ştia, şi alţii ştiau, că, de fapt, fusese o minciună gogonată spusă fără să clipească. Cum ar veni, a pus un cub de zahăr într-o cană cu pelin, s-o mai îndulcească, să nu se sintă gustul. Era şi asta o îndemânare deprinsă de la alţi politicieni pe lângă care îşi făcuse ucenicia. Mai citi vreo două pagini şi, pe la mijlocul discursului, dădu de măsurile anticriză luate de Guvern – subţirele, străvezii, târzii – dar, după felul cum erau prezentate, jurai că erau demne de premiul Nobel. Clătină din cap. Nu-i plăcuse ce citise despre nota primită de Guvernul său din partea unor specialişti germani care au evaluat măsurile economice luate de ţările europene pe timp de criză. 1,3 era ceva mai mult decât nota 1 din oficiu.

„Las’ că nici ei nu le ştiu pe toate. Auzi, nota 1,3. Au ceva cu România, e clar, poate o să zborşesc la ei într-o declaraţie să nu creadă lumea că stăm atât de prost”.

Privi spre ceas. Mai avea un sfert de oră până la discurs. Un gând, cuibărit de la începutul mandatului, de când simţise că pălăria funcţiei îi coborâse peste ochi, nu-i dădea pace.

„Dacă am greşit?”

Se strădui să se liniştească, dar nu reuşi.

„Dacă, totuşi, am luat decizii pripite, pe genunchi, populiste, insuficient aprofundate, care nu se potrivesc, or pur şi simplu am luat decizii fără efecte benefice? Dacă am adoptat decizii care nu îşi aveau rostul, decizii nesănătoase, decizii, pur şi simplu, proaste, care au făcut mai mult rău decât bine? Dacă nu am ştiut să iau deciziile care să scoată România din criză, care să mişte economia, să reducă şomajul, să păstreze actualele locuri de muncă şi să creeze altele noi? Dacă nu am făcut ce trebuia?”

 Se gândi la oameni, la cetăţeni, cum îi va mai privi în ochi? Cum să le explice că a vrut, dar că nu a putut? Ce scuză putea să inventeze să se scoată, să găsească explicaţii savante, să paseze vina, responsabilitatea, la fel cum făcuseră mulţi alţii, înaintea sa? Cum să recunoască el, în primul rând, că a eşuat? Cum să le spună că a încercat, dar nu a reuşit? Şi din ce cauză nu a reuşit? Cine îl va crede? Poate nu îl interesează ce se va scrie despre el în cărţile de istorie, dar poate îl interesează ce spun acum oamenii despre prestaţia sa în funcţia de prim-ministru.

Care e, de fapt, la rece, bilanţul după aproape zece luni de guvernare? Actualul Executiv şi-a pus în cap toate categoriile sociale în urma unor măsuri, bune în teorie şi utile, dar insuficient aprofundate, contestate şi din stânga şi din dreapta, şi de sus şi de jos, angajaţii de la stat şi cei din mediul privat se zbat să supravieţuiască, grevele sunt, deja, zilnice, Finanţele raportează că nu au bani, locurile de muncă dispar ca şterse cu buretele, investiţiile străine sunt ca părul pe broască, se înmulţesc jafurile şi creşte insecuritatea socială, nu trece o zi fără un protest la adresa guvernanţilor. Toate acestea înseamnă că Guvernul are o problemă. Mare. Mare de tot. Înseamnă că aburelile, gargara, promisiunile, nu mai ţin.

În plus faţă de criza economică, România pare că se procopseşte şi cu o criză politică de proporţii, Parteneriatul pentru România dintre PSD şi PDL fiind la un pas de a se face praf şi pulbere. Exact ce mai lipsea acum. Şi totul din vina politicienilor de la putere, a celor doi preşedinţi ai PSD şi PDL care nu pot să vadă interesul naţional dincolo de interesul de partid şi de raţiunile electorale. Sunt gata să ducă ţara în haos sperând să obţină avantaje în campania pentru prezidenţiale, fără să ia în calcul posibilitatea, tot mai evidentă, că situaţia politică pe care au creat-o se va întoarce ca un bumerang asupra lor şi a partidelor pe care le conduc. În loc să se concentreze pe soluţiile economice, se gândesc numai la alegeri, cum să le câştige cu orice preţ.

Este clar, ne-am lămurit încă o dată că NU LE PASĂ!

Emil Boc nu trebuie să uite că dacă greşeşte şi nu ştie să gestioneze o situaţie pornită sub auspicii favorabile, şi nu găseşte soluţii de ieşire din criză, deşi a pornit cu o majoritate parlamentară confortabilă, deşi are susţinerea preşedintelui, deşi are sprijinul creierelor naţiunii, deşi a primit o injecţie financiară de peste 20 de miliarde de euro, deşi şi-a ales, ca miniştri, pe cei mai buni dintre cei mai buni, nu are absolut nicio scuză.

Vina va fi numai a lui. Sunt curios dacă premierul va avea curajul să şi-o şi asume…

Restul României

Copilul stătea liniştit în faţa comisiei şcolare de verificare a aptitudinilor. Intra în clasa a V-a iar profesorii făceau o testare a opţiunii viitoarelor meserii spre care s-ar putea îndrepta elevii.

- Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?, răsună întrebarea, deja clasică, a directorului şcolii.

Mai urma numai să îl mângâie pe cap pe elev, cu un zâmbet tâmp pe faţă.

Ţâncul se foi în bancă. Clipi din ochii mari, părând neajutorat. Îşi luă, totuşi, inima în dinţi şi începu să turuie.

- Vreau să lucrez la stat, ca mama şi ca tata. Mi-a zis mami ieri că ca la stat nu e nicăieri de bine. Munca nu e grea şi nu trebuie să îmi fac griji despre banii de salariu. Statul e obligat să găsească fonduri, eu nu am nicio grijă. Aşa a zis mami. Şi tati a zis că după ce am intrat la stat, nu mă mai dă nimeni afară şi pot ieşi la pensie. Şi dacă vreau pot să şi lucrez mai departe după ce ies la pensie.

Copilul ridică din umeri, ca un fel de scuză.

- Aşa a zis tati…

Directorul zâmbi îngăduitor şi îi privi, întrebător, pe ceilalţi membri ai comisiei care notau, conştiincoşi, răspunsurile.

- Dar unde anume la stat ai vrea să lucrezi?

Elevul încetă foiala. La lecţia asta se pregătise. Lecţii de viaţă, luate acasă.

- Păi indiferent ce, poliţist, judecător, funcţionar public, parlamentar. Undeva unde se câştigă bani mulţi, cum a zis tati. Ştiţi, tati e magistrat. Şi e în grevă acum, că a zis că lui să i se dea salariu mare că asta e obligaţia statului şi că pe el nu-l interesează de unde face statul rost de bani.

- Dar tu, tu ce ai vrea să te faci?

Vocea copilului se stinse parcă dintr-o dată.

- Mie îmi place să desenez maşini şi să fac lego. Io aş vrea să mă fac inginer, să construiesc roboţi. Dar nu sunt ingineri din ăştia la stat, aşa-i?

*               *             *

De la începutul anului, societatea românească se învârte doar în jurul salariilor bugetarilor, a cumulului pensiei cu funcţia de la stat, a legii salarizării unitare, a grilei acesteia, de parcă nimic altceva nu ar fi mai important pentru ţară. Salariile şi pensiile sfidătoare ale unor jmecheri ai sistemului nu erau bune, dar dacă Guvernul încearcă să reglementeze situaţia şi să facă ordine, nu e bine. Dacă sunt pensionari care iau 300 de milioane de lei vechi pe lună, nu e bine, dar dacă se vrea schimbarea modalităţii de acordare a pensiilor, iar nu e bine. Dacă un pensionar, în loc să lase locul unui tânăr, trage sfori să mai rămână ani buni să lucreze la stat, cică se încalcă drepturile omului.

Toţi bugetarii vor salarii cât mai mari, să aibă coeficienţii maximi, dacă se poate, să nu li se taie sporurile care le dublau salariile. Pentru asta au ajuns să îşi dea în cap medicii cu magistraţii, profesorii cu poliţiştii, funcţionarii publici cu armata. Fiecare categorie vrea mai mult decât cealaltă, fiecare se consideră îndreptăţită să ia mai mulţi bani decât restul.

De aici, până la grevă nu a fost decât un pas. Rezistenţa sistemului la schimbare e maximă, presiunea e infernală. Nimeni nu ar ceda un bănuţ, când vede că vecinul de grilă ia un coeficient mai mare. Şi de ce ar ceda judecătorul care vrea 50 de milioane de lei vechi pe lună, dacă vede că parlamentarul nici nu se gândeşte la o reducere cât de mică a venitului? De ce nu ar vrea medicul sau profesorul un ban în plus, după ce şi-au tocit coatele ani buni pe băncile şcolilor, dacă tablagiul de la secţie ia cât ei?

Ficare se gândeşte doar la el. La el, şi la buzunarul propriu.

Toţi au importanţa lor în societate, e perfect adevăra: dascălii ne învaţă, medicii ne vindecă, poliţia şi armata ne apără, judecătorii ne fac dreptate, funcţionarii ne rezolvă problemele de la primărie. Dar toţi uită un singur lucru: banii îi fac alţii, ei doar îi consumă.

Nu am auzit niciun bugetar să se zbată ca Guvernul, statul, să încurajeze economia, nu s-o pună pe butuci. Nici să ceară drepturi cât de cât şi pentru muncitori, pentru contabili, inginerii din halele de producţie, pentru vânzători, pentru truditorii pământului, pentru cei de pe banda de montaj, pentru strungari, pentru mediul privat, în general, care susţine economia asta aşa şubredă cum e.

Pentru că dacă ei produc mult, dacă firmele vor prospera, dacă vor vărsa taxe şi impozite mai mari la buget, statul va avea de unde să împartă. Dacă toţi vor bani, dar nimeni nu îi face, de unde să fie? Că banii nu cresc în copaci şi nu cad din cer…

Ţara e în colaps, economia se târăşte pe fundul prăpastiei, sute de mii de firme şi-au dat duhul, şomajul e în floare, iar bugetarii se pregătesc de grevă generală.

De unde să scoată Guvernul bani numai pentru poftele lor, când pe ăia care produc, pe privaţii pe care îi privesc de sus deşi îi duc în spate, îi ignoră guvernanţii? Ei nu sunt importanţi pentru societate? Restul României nu contează?

Guvernul a luat măsuri anti-criză pentru ajutarea economiei, a IMM-urilor sau a marior companii câte am uitat eu, majoritatea celor de la privat trăiesc cu salariul minim şi împuşcă francul, având câte două slujbe, iar bugetarilor le arde de grevă.

Cum zicea fostul ministru clujean Ioan Rus, şi zicea bine, toată lumea e preocupată doar de consumatorii de la buget şi mai puţin de producătorii la buget, adică de cei care fac bani şi îi varsă la buget ca să poată fi împărţiţi celorlalţi. Ia să facă o grevă generală şi angajaţii din privat, de la firmele din economie, măcar o lună, să nu mai intre un leu la bugetul naţional, să vedem atunci de unde mai primesc bani bugetarii? La asta nu s-a gândit nimeni, nici profesorii, nici poliţiştii, nici magistraţii, nici medicii sau funcţionarii.

Din fericire, nu putem fi toţi bugetari. Cineva mai trebuie să şi producă bani în ţara asta…

Fiecare vot contează

În 22 noiembrie va conta fiecare vot, de la sat sau oraş, de la cei care locuiesc la vile, sau la bloc. În cocioabe sau sub cerul liber, prin parcuri. De la cei care lucrează, la şomeri, sau căpşunari. De la medici, mari savanţi, la sculeri-matriţeri, care dau la şaibă în hale fără geamuri, până la buticarul din colţ care îşi târăşte afacerea de azi pe mâine, sufocat de criză.

De la tinerii care votează prima oară după Revoluţie, la bătrânii care au prins alegerile din ’46, furate de comunişti. Nimic nu este de neglijat, nici o manifestare, nicio baie de mulţime, nu trebuie ratată nicio poză cu sau fără copii în braţe, dar cu părinţi lângă, care aduc voturi. Fiecare prilej trebuie folosit, nicio invitaţie nu trebuie ignorată.

Nimic nu e penibil şi jenant pentru un candidat la preşedinţie care vrea să ajungă la Cotroceni. Nici să tundă oi, nici să se joace cu copiii în parc, nici să meargă la slujbe religioase pozând în mare creştin, nici să se îmbrace în secui sau în moroşan, sau să îşi pună nevasta să îşi tragă pe ea o fustă ţigănească şi să îşi prindă la gât bănuţi de aur. Totul are un scop: victoria finală. Iar pentru asta, un candidat nu trebuie să se dea în lături de la nimic, chiar să stea la masă cu persoane dubioase, dacă e cazul, chiar să meargă la zilele unui sat de care nu a auzit nimeni, câtă vreme şi acolo trăiesc oameni.

În politică, la acest nivel, ştim cu toţii că nu avem de-a face cu sfinţi. Votul scuză mijloacele. Calculul e de copil de-a-ntâia: un om – un vot. Cine are mai multe voturi câştigă. Simplu ca bună ziua. Aritmetică elementară.

Aşa încât să nu ne speriem de ce sunt sau vor fi în stare candidaţii la preşedinţie, să nu râdem cu hohote, să nu ne enervăm şi să nu ne indignăm când îi vom vedea în diferite ipostaze, în goana lor absolut nebună după voturi, înainte şi în timpul campaniei electorale. Faţă de ce am văzut până acum, posibilităţile sunt infinite.

* * *

Preşedintele şi soţia, alături de membrii staff-ului de campanie, se opriră pe marginea unui canal, din care ieşea un tub gros. Cuplul prezidenţial continua o discuţie începută în maşină.

- Ascultă la mine, Maria, pentru că numai eu ştiu ce greu este să aduni voturi. Cum am făcut atâtea, pot să o fac şi pe asta. E un test de voinţă, până la urmă.

- Traiane, dar chiar să te cobori printre vidanjori?

- Uite, Maria, vezi ce sacrificii trebuie să fac, pentru a fi reales? Să nu crezi că e simplu deloc. Şi vidanjorii au familii, lucrează într-un mediu nesănătos, nu mai ştiu dacă le mai dă Boc sporuri, trebuie să vadă că un candidat la preşedinţie îi înţelege şi poate fi de-al lor, la o adică.

Fără alte comentarii, preşedintele îşi îmbrăcă echipamentul de protecţie şi coborî în canal. Duhoarea era insuportabilă şi i se făcu greaţă, dar nu cedă. Zări, jos, câteva siluete cu căşti de protecţie pe cap, ca a lui.

- Băieţi, daţi-mi, măi, şi mie un polonic.

Aşezaţi pe fundul canalului, Geoană, Antonescu şi Oprescu, fiecare cu câte o lingură în mână, începură să râdă.