Deci, se poate şi aşa?

Carevasăzică, se poate conduce, bine merci, o ţară cu un Guvern format din 10 miniştri, care răspund de câte două ministere. Treaba merge înainte, se efectuează lucrări de investiţii, se iau decizii, se semnează acte, se cheltuiesc bani, iar activitatea se desfăşoară normal. Başca economiile care se fac, că un ministru 2 în 1 nu umbă cu două maşini şi nici nu ia două salarii.

Concluzia? Deci, în România, se poate şi aşa, să conduci o ţară cu 10 miniştri.

Carevasăzică, premierul desemnat Lucian Croitoru a propus acum Parlamentului un Guvern compus din 14 ministere. Mari şi late. A comasat Turismul cu Dezvoltarea şi a desfiinţat ministerul Tineretului şi Sportului, cel al Comunicaţiilor şi cel pentru IMM-uri, a redus, cu alte cuvinte, schema stufoasă a primului Executiv condus de Emil Boc. Nici nu a mai trecut un ministru pentru Relaţia cu Parlamentul, că doar şi aşa PDL-ul e la cuţite cu Legislativul.

Concluzia? Deci, în România, se poate şi aşa, să conduci o ţară cu 14 ministere.

Şi atunci nu pot să nu mă întreb de ce dracu a fost nevoie anul trecut de un Guvern cu 19 miniştri?

De ce era nevoie de înfiinţarea unor ministere noi, pentru „blonda lui Băsescu” şi „prietena lui EBA”? Ca să topească banii publici? De ce trebuia un minister al Comunicaţiilor şi unul pentru IMM-uri? Ca să de-a o pâine caldă de mâncat clientelei de partid a PSD şi PDL?

Răspunsul e, evident, afirmativ…

Adică, în decembrie 2008 nu putea funcţiona ţara fără 19 miniştri, iar acum merge şi Guvernul înjumătăţit şi se pregăteşte unul de 14? Se împart funcţiile de miniştri în Guvernul României ca şi cărţile la poker?

În ce ţară trăim?

Şi cât o să mai răbdăm bătaia asta de joc a politicienilor de toate culorile?

Dau o bere celui care dă răspunsul care trebuie…

Vreau să îi văd!

Vreau să îl văd pe magistratul care îl va judeca pe criminalul din Porche, Gabriel Hilote, cel care, băut fiind, a intrat zilele trecute pe contrasens, în Grigorescu, şi a lovit o maşină, omorând şoferul şi pe fiica acestuia, de 15 ani. Mama, aflată şi ea în maşină, se zbate, încă, în comă, între viaţă şi moarte. Vreau să îl văd pe judecător că aplică pedeapsa maximă şi nu se lasă influenţat de tertipurile avocăţeşti ale avocaţilor criminalului.

Vreau să îl văd pe procuror cum îşi construieşte cazul, beton, fără o fisură, fără posibilitatea de interpretare, iar dovezile să fie fără dubiu. Vreau să îl văd cum cere pedeapsa maximă fără nicio ezitare.

Vreau să îi văd pe poliţiştii care s-au ocupat de caz că au întocmit un dosar la fel, beton, cu măsurători clare şi expertize, cu depoziţii explicite ale martorilor, cu probe de necontestat ale alcoolemiei şoferului din Porche. Vreau să îi văd că nu dau înapoi, că nu umblă la dosar în timp ce îşi iau plicul pentru a uşura apărarea criminalului.

 Nu vreau, însă, să mă uit la avocaţii acestuia, nici la prietenii săi de afaceri care cred că cu bani se poate cumpăra orice, inclusiv libertatea.

Vreau să văd autorităţile statului că îşi fac datoria până la capăt, iar criminalul va plăti cu vârf şi îndesat şi nu va mai ieşi din spatele gratiilor până în ultima zi a pedepsei.

Şi mai vreau ca legea să fie, totuşi, modificată, iar pentru cei care se urcă băuţi la volan, pedeapsa să fie închisoare pe viaţă. Poate aşa se va micşora numărul morţilor de pe şosele.

Vreau să îl văd şi pe criminal că, măcar în ultima clipă, cuprins de remuşcări, îşi cere iertare. Pe cei morţi din cauza lui nu îi mai aduce nimeni din groapă dar măcar vom ştii că, la Cluj cel puţin, dreptatea nu umblă cu capul spart, iar Justiţia nu se va face de ruşine ca în alte cazuri din ţară.

Vreau să văd că şi aici pe Pământ se face dreptate, nu numai în Ceruri…

N-o să ştim niciodată

N-o să ştim niciodată.

N-o să ştim dacă Klaus Johannis ar fi fost un bun prim-ministru. Sau unul rău. Dacă ne-ar fi putut scoate din criza economică, având un guvern croit după firea unui neamţ, care presupune rigurozitate, disciplină, ordine, punctualitate. Nu vom ştii dacă ar fi reuşit să dea acel impuls necesar acum oamenilor pentru a pune umărul, mai solidari, în aceste vremuri grele.

Nu vom ştii ce avantaje ar fi adus un chip nou în prim-planul politicii româneşti, cum ar fi fost primit de marile cancelarii europene, şi cum Gerrmania, Austria sau Elveţia şi-ar fi întors faţa spre România.

Nu vom ştii niciodată cum ar fi fost un Guvern condus de Klaus Johannis, din cauza marilor orgolii ale micilor politicieni români, incapabili, ca întotdeauna, să vadă interesul naţional, dincolo de interesul lor personal sau politic.

Nu vom ştii, niciodată, dacă Johannis este un om providenţial, sau doar un simplu nume scos la întâmplare, adus de la Sibiu şi plimbat ca pe sfintele moaşte în ultimele zile prin Bucureşti.

Primarul Sibiului nu va ajunge premier şi asta nu din vina lui, sau a noastră.

Preşedintele Băsescu nu-l vrea, pentru că nu e de-al lui, nu-l poate controla. Lui Johannis nu i-ar putea spune „Sări!” şi el să întrebe „Cât de sus?”. Neamţul e din alt aluat. Dacă va mai prinde un mandat, Băsescu nu îl va numi clar. Are Bocul lui. Şi mai are Croitorul lui de serviciu.

Dacă iese Geoană preşedinte, nu-l va numi nici el, deşi acum îşi face poze cu Johannis şi-i laudă de parcă ar vrea să-l vândă duminica la târg. Liderul PSD are alte obligaţii, la partid. Trebuie să numească un premier social-democrat, evident. Johannis e bun, dar atât. Partidul are prioritate.

Dacă iese Antonescu, Johannis ar avea o şansă. Dar liderul PNL porneşte de pe locul trei. Or medaliatul cu bronz nu poate desemna premierul.

Poate Klaus Johannis ar fi fost un bun prim-ministru. Sau poate unul rău. Dar noi n-o să ştim niciodată…

Şi nu ştiu de ce, dar mă încearcă un sentiment că România a mai ratat o şansă.

Premier cu bască

Zău că, pe undeva, îl înţeleg pe Traian Băsescu când se împotriveşte cu toată forţa nominalizării lui Klaus Johannis ca premier, interpretând Constituţia cum îi vine lui bine. Cine ar accepta o înfrângere fără să facă nimic? Cum ar putea preşedintele-jucător să stea cu mâinile în sân şi să vadă cum pierde şi Parlamentul şi Guvernul?

A fost atât de jalnic în declaraţia din această seară, de după consultările cu partidele, încât mi s-a făcut chiar milă. A adus argumente jenante de-a dreptul care să justifice de ce nu vrea un premier propus de alţii.

Subit, preşedintele a părut interesat doar de criza economică şi a susţinut că viitorul premier pe care îl va nominaliza trebuie să fie musai finanţist, să se priceapă la negocierile cu FMI, să ştie una alta despre tragerile de bani de la UE etc.

Cum ar veni, orice motiv e bun numai să nu fie Johannis.

Dacă moţiunea de cenzură ar fi fost respinsă îl durea pe Băsescu în cot de FMI, de trangeri, de UE şi l-ar fi lăsat pe Boc premier mai departe fără nicio problemă. Ce interes naţional, ce soluţii anti-criză. Aiurea.

Lui Băsescu îi trebuie premier cu bască. Or Johannis nu are aşa ceva. Dacă îşi pune bască, va spune că nu e basca de culoarea care trebuie. Dacă vine Johannis cu basca în culoarea potrivită, preşedinte va spune că vrea, de fapt, un premier fără bască.

V-aţi prins?

A doua zi după

Am o senzaţie de deja-vu.

Tocmai ce mi-am amintit de zilele care au urmat imediat evenimentelor din 21-22 decembrie 1989, când unii veneau noi şi alţii se pregăteau să plece. Starea aceea de incertitudine, vidul de putere din instituţiile publice, când nimeni nu ştia ce aduce viitorul apropiat. Când niciun funcţionar nu mişca vreo hârtie, cu ochii beliţi în televizor, aştepând să vadă încotro se îndreaptă apele.

 Aşa e şi acum, paralizie totală în administraţia locală şi centrală, funcţionarii nu mai semnează nimic, şefii stau pe picior de plecare, în aşteptarea înlocuitorilor, toţi cu ochii beliţi la televizor să vadă ce va face Băsescu, dacă îl nominalizează sau nu pe Johannis ca premier şi îi va transmite, astfel, o caldă strângere de mână lui Boc, trimiţându-l acasă.

Haosul şi blocajul administrativ pândesc pe-aproape, iar prin instituţiile statului bate vântul. Dacă primarul Sibiului va fi nominalizat ca prim-ministru la cererea noii majorităţi parlamentare, acesta îşi va construi un guvern din tehnocraţi, dar în teritoriu, în structurile descentralizate, în Prefecturi, vor reveni activiştii, politrucii din PSD, PNL şi UDMR.

Abia s-au împlinit şase luni de când tăvălugul PSD-PDL a ras fără drept de apel din structurile teritoriale ale administraţiei locale şi din ministere şi agenţii toţi şefii liberali, fiind impuşi oamenii celor două partide de la putere, trecând ca prin brânză peste prevederile legale. După ieşirea recentă a PSD de la guvernare, toţi şefii de servicii deconcentrate, prefecţi şi subprefecţi au fost înlocuiţi peste noapte cu membri PDL, fără să se ţină cont de faptul că au dat sau nu concurs, că se pricep sau nu. Iar acum, la nici două săptămâni, când nici nu s-a uscat la unii cerrneala pe numire sau pe eliberarea din funcţie, pesediştii, liberalii şi maghiarii se pregătesc să ocupe iar funcţiile, scoţându-i în şuturi pe democrat-liberali. Ca răzbunare. Asta da ţară. Criza economică e cât casa, bugetul pe anul viitor e în aer, dar toţi se joacă de-a politica cu soarta ţării.

Pe spatele poporului.

Miza Cotroceniului

M-au întrebat mai mulţi, zilele trecute, de unde atâta încrâncenare, de unde acest interes crescut până dincolo de ultima limită, pentru alegerile prezidenţiale. Ce miză reprezintă Cotroceniul, de ce această luptă politică în care loviturile sub centură fac parte din regulile jocului, de ce e aşa de important pentru un partid sau altul să câştige Preşedinţia României?

Pentru fiecare candidat înscris acum în cursa electorală pierderea alegerile ar însemna, parcă, sfârşitul lumii.

M-am gândit să explic, pe înţelesul tuturor, ce înseamnă miza Cotroceniului, care se poate rezuma în trei cuvinte: putere, bani, voturi.

Mecanismul e simplu.

Un partid al cărui candidat câştigă funcţia de preşedinte va avea şi funcţia de prim-ministru, prin numirea acestuia de către şeful statului. Şi va avea miniştri în guvern şi prefecţi şi subprefecţi în teritoriu. În Guvern se împart banii, pe proiecte, sau nu, pentru bugetari, pentru comunităţile locale şi judeţene, se decid diverse măsuri. Dacă ai un minister şi agenţii şi companii naţionale, poţi coborî pe filieră până jos în teritoriu, cu numirile membrilor partidului, în diverse funcţii de directori şi directoraşi, şefi şi şefuleţi de serviciile deconcentrate – inspectorate, direcţii etc. Şi mai jos, în interiorul acestora, la nivel de secretară, funcţionar, şofer etc. Se dă, cum ar veni, o pâine de mâncat pentru activiştii partidului cu carnet portocaliu, roşu, galben sau verde. Tricolor încă nu e cazul.

Dacă ai preşedinte, prim-ministru şi miniştri, ai puterea. Şi banii. Poţi canaliza fonduri pentru diverse proiecte, pentru diverse localităţi şi zone unde partidul are un interes. Şi poţi bloca altele, ale adversarilor politici, Poţi sprijini diverse categorii de cetăţeni, poţi să măreşti pensiile, de exemplu, în prag de alegeri, poţi dezvolta investiţii care să ducă la crearea de locuri de muncă, poţi ţine leul pe loc.

Ai puterea şi banii, sprijini şi ridici comunităţile locale unde ai primari şi preşedinţi de consilii judeţene. Care primesc sume importante pentru drumuri, canalizare, infrastructură, apă, electricitate etc. Tot ce vor. Iar dacă populaţia e mulţumită de primar, îl votează la alegerile locale. Adică aduce voturi la partid. Fiind mulţumiţi oamenii de prestaţia partidului aflat de la putere, vor vota şi la parlamentare reprezentanţii acestuia. (Uninominalul în actuala formă e de formă). Adunând un număr cât mai mare de voturi şi având un număr cât mai mare de parlamentari, partidul câştigă alegerile când îi vine sorocul, iar preşedintele numeşte primul ministru din rândurile sale.

E un cerc, un lanţ, care nu se închide niciodată. Iar procesul se reia de la capăt: putere, bani, voturi.

Dacă Traian Băsescu va câştiga alegerile prezidenţiale, îl va numi, cel mai probabil, tot pe Emil Boc în fruntea viitorului Guvern. Premierul va căuta să îşi formeze Guvernul şi să obţină o majoritate parlamentară pentru a trece de votul de investitură. În acest caz, PDL ar putea lua în calcul o alianţă cu PNL şi UDMR, iar PSD va trece în opoziţie. Puţini sunt cei care vor rezista tentaţiei puterii, iar liberalii şi maghiarii nu vor face excepţie. Va fi vorba, cum am spus, de putere, bani şi voturi. Orgoliile absurde nu au ce căuta în politică, iar un politian adevărat nu va spune niciodată „niciodată”. Crin nu e Călin, iar Marko e acelaşi Marko. Se poate bate palma cu PDL fără resentimente, chiar dacă s-au fript unii cu alţii, pentru că toţi vor avea numai de câştigat. Iar Mircea Geoană se va duce la Dăbuleni să cultive pepeni. Miron Mitrea îl va aştepta cu dinţii gata ascuţiţi să-i sară la beregată.

Dacă Mircea Geoană câştigă alegerile prezidenţiale, va desemna, obligatoriu, un social-democrat în funcţia de premier, pe care îl va însărcina cu formarea Guvernului. PNL şi UDMR vor sta la uşa sediului de pe Kisellef cu listuţele de propuneri în mână. În acest caz, PDL va trece în opoziţie, iar Emil Boc se va întoarce la catedră. Băsescu va prelua şefia PDL şi se va antrena în opoziţie.

Dacă va câştiga Crin Antonescu alegerile prezidenţiale, va numi, evident, un premier de la PNL, iar Guvernul va fi constituit din PNL, PSD şi UDMR. Şi în acest caz, PDL intră în opoziţie, iar Băsescu, Geoană şi Boc vor avea probleme prin partidele lor după ce vor gusta din cupa amară a înfrângerii.

Sigur, mai sunt şi variante de dizolvare a Parlamentului şi de alegeri anticipate, dacă nu se va constitui o majoritate care să sprijine o formulă de Guvern, dar mizez pe senatori şi deputaţi că nu vor risca să plece acasă înainte de termen.

Şi mai iau în calcul, chiar dacă este o soluţie absurdă, şi posibilitatea ca preşedinte al României să fie ales Corneliu Vadim Tudor. Sau Gigi Becali. În oricare dintre aceste cazuri, nici Dumnezeu din Ceruri nu ştie cine va forma Guvernul şi ce se va alege din ţara asta…