Rândul se rărea văzând cu ochii. Primii candidaţi la preşedinţie îşi rostiseră discursurile, care fulminante, pline de gesticulaţii şi spume la gură, care anoste, doldora de platitudini, în funcţie de vorbitor. Continuau să deşerte sacul promisiunilor electorale.

- Auzi, frate, doctorul cică promite să ne umple ţara de autostrăzi suspendate dacă vine la Cotroceni. Super. Ce mişto să ajungi de la Bucureşti la Cluj peste Carpaţi…

Bărbatul primi, în joacă, un cot în coaste, de la colegul din mulţimea adunată să asculte promisiunile candidaţilor.

- Fii serios, o să facă numai una până la mare, peste Dunăre, de la Bucureşti direct pe plajă la Mamaia.

Izbucniră în râs. Pe scenă apăru următorul prezidenţiabil.

- Vă promit că dacă mă alegeţi va fi o Românie strălucitoare ca Soarele sfânt de pe cer. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

- Uite la el, cine a mai văzut cioban preşedinte. Du-te, băi, la stână!

Cei doi îşi amintiră de înfrângerea echipei lor favorite în cupele europene şi începură să huiduie.”Pleacă din Ghencea, afară, pleacă din Ghencea” până întâlniră privirea rece a unui bodyguard care îşi încorda muşchii pe sub pulover.

Alt candidat, alte promisiuni.

-Nu mi-a plăcut primul mandat, dar mai vreau unul. Promit că n-o să las ţara pe mâna mogulilor şi a lui Iliescu şi să vă scot din criză. Vom avea creştere economică încă în primul trimestru al anului viitor. Hă,hă,hă…

Cei doi din mulţime strâmbară din nas.

- Lasă-ne, marinarule, ia-o pe blondă şi mergeţi pe mare.

- Şi ia-l şi pe Prostănac cu tine, şi pe Crin. Nu-i mai lăsa să urce pe scenă, să ne spună că fac peste noapte locuri de muncă, că dau 25.000 de euro pentru românaşii care se întorc acasă, că vor bun-simţ şi alea-alea..

O clipă se făcu linişte. Pe scenă, un candidat pe care nu îl cunoşteau.

- Dragi alegători, eu nu vă promit nimic. Nu vă promit marea cu sarea. Nu vă pot oferi locuri de muncă, pentru că acest lucru nu se află printre atribuţiile preşedintelui. Nu vă pot promite că o veţi duce mai bine dacă mă alegeţi, pentru că, pur şi simplu, sfârşitul crizei economice nu va depinde de mine. Nu pot să vă promit majorări de salarii şi nici reducerea şomajului. Sunt lucruri care nu depind de un preşedinte. Tot ce pot să vă promit, însă, este că voi încerca să fac tot ce este constituţional să numesc un guvern capabil, să redau străinătăţii încrederea în ţara noastră, pentru ca, în sfârşit, să o duceţi mai bine,

Liniştea persista în mulţimea rămasă cu gura căscată.

- Ce vrea ăsta, frate? Nu ne promite chiar nimic? Moşule, nouă nu ne pică nimic la alegeri, o măslină, ceva?

Bărbaţii îi arătară pumnul şi degetul mijlociu candidatului.

- Huo, dispari, băi. Auzi la el, fraieru”, ce tupeu. Păi cum vrei tu voturile noastre dacă nu ne promiţi nimic?  Ia să-i mai vedem odată pe ăilalţi, poate găsim vreo promisiune care să ni se lipească de suflet, indiferent cât de gogonată ar fi.

C-aşa-i românul, nu?

Carevasăzică, se poate conduce, bine merci, o ţară cu un Guvern format din 10 miniştri, care răspund de câte două ministere. Treaba merge înainte, se efectuează lucrări de investiţii, se iau decizii, se semnează acte, se cheltuiesc bani, iar activitatea se desfăşoară normal. Başca economiile care se fac, că un ministru 2 în 1 nu umbă cu două maşini şi nici nu ia două salarii.

Concluzia? Deci, în România, se poate şi aşa, să conduci o ţară cu 10 miniştri.

Carevasăzică, premierul desemnat Lucian Croitoru a propus acum Parlamentului un Guvern compus din 14 ministere. Mari şi late. A comasat Turismul cu Dezvoltarea şi a desfiinţat ministerul Tineretului şi Sportului, cel al Comunicaţiilor şi cel pentru IMM-uri, a redus, cu alte cuvinte, schema stufoasă a primului Executiv condus de Emil Boc. Nici nu a mai trecut un ministru pentru Relaţia cu Parlamentul, că doar şi aşa PDL-ul e la cuţite cu Legislativul.

Concluzia? Deci, în România, se poate şi aşa, să conduci o ţară cu 14 ministere.

Şi atunci nu pot să nu mă întreb de ce dracu a fost nevoie anul trecut de un Guvern cu 19 miniştri?

De ce era nevoie de înfiinţarea unor ministere noi, pentru „blonda lui Băsescu” şi „prietena lui EBA”? Ca să topească banii publici? De ce trebuia un minister al Comunicaţiilor şi unul pentru IMM-uri? Ca să de-a o pâine caldă de mâncat clientelei de partid a PSD şi PDL?

Răspunsul e, evident, afirmativ…

Adică, în decembrie 2008 nu putea funcţiona ţara fără 19 miniştri, iar acum merge şi Guvernul înjumătăţit şi se pregăteşte unul de 14? Se împart funcţiile de miniştri în Guvernul României ca şi cărţile la poker?

În ce ţară trăim?

Şi cât o să mai răbdăm bătaia asta de joc a politicienilor de toate culorile?

Dau o bere celui care dă răspunsul care trebuie…

Vreau să îl văd pe magistratul care îl va judeca pe criminalul din Porche, Gabriel Hilote, cel care, băut fiind, a intrat zilele trecute pe contrasens, în Grigorescu, şi a lovit o maşină, omorând şoferul şi pe fiica acestuia, de 15 ani. Mama, aflată şi ea în maşină, se zbate, încă, în comă, între viaţă şi moarte. Vreau să îl văd pe judecător că aplică pedeapsa maximă şi nu se lasă influenţat de tertipurile avocăţeşti ale avocaţilor criminalului.

Vreau să îl văd pe procuror cum îşi construieşte cazul, beton, fără o fisură, fără posibilitatea de interpretare, iar dovezile să fie fără dubiu. Vreau să îl văd cum cere pedeapsa maximă fără nicio ezitare.

Vreau să îi văd pe poliţiştii care s-au ocupat de caz că au întocmit un dosar la fel, beton, cu măsurători clare şi expertize, cu depoziţii explicite ale martorilor, cu probe de necontestat ale alcoolemiei şoferului din Porche. Vreau să îi văd că nu dau înapoi, că nu umblă la dosar în timp ce îşi iau plicul pentru a uşura apărarea criminalului.

 Nu vreau, însă, să mă uit la avocaţii acestuia, nici la prietenii săi de afaceri care cred că cu bani se poate cumpăra orice, inclusiv libertatea.

Vreau să văd autorităţile statului că îşi fac datoria până la capăt, iar criminalul va plăti cu vârf şi îndesat şi nu va mai ieşi din spatele gratiilor până în ultima zi a pedepsei.

Şi mai vreau ca legea să fie, totuşi, modificată, iar pentru cei care se urcă băuţi la volan, pedeapsa să fie închisoare pe viaţă. Poate aşa se va micşora numărul morţilor de pe şosele.

Vreau să îl văd şi pe criminal că, măcar în ultima clipă, cuprins de remuşcări, îşi cere iertare. Pe cei morţi din cauza lui nu îi mai aduce nimeni din groapă dar măcar vom ştii că, la Cluj cel puţin, dreptatea nu umblă cu capul spart, iar Justiţia nu se va face de ruşine ca în alte cazuri din ţară.

Vreau să văd că şi aici pe Pământ se face dreptate, nu numai în Ceruri…

N-o să ştim niciodată.

N-o să ştim dacă Klaus Johannis ar fi fost un bun prim-ministru. Sau unul rău. Dacă ne-ar fi putut scoate din criza economică, având un guvern croit după firea unui neamţ, care presupune rigurozitate, disciplină, ordine, punctualitate. Nu vom ştii dacă ar fi reuşit să dea acel impuls necesar acum oamenilor pentru a pune umărul, mai solidari, în aceste vremuri grele.

Nu vom ştii ce avantaje ar fi adus un chip nou în prim-planul politicii româneşti, cum ar fi fost primit de marile cancelarii europene, şi cum Gerrmania, Austria sau Elveţia şi-ar fi întors faţa spre România.

Nu vom ştii niciodată cum ar fi fost un Guvern condus de Klaus Johannis, din cauza marilor orgolii ale micilor politicieni români, incapabili, ca întotdeauna, să vadă interesul naţional, dincolo de interesul lor personal sau politic.

Nu vom ştii, niciodată, dacă Johannis este un om providenţial, sau doar un simplu nume scos la întâmplare, adus de la Sibiu şi plimbat ca pe sfintele moaşte în ultimele zile prin Bucureşti.

Primarul Sibiului nu va ajunge premier şi asta nu din vina lui, sau a noastră.

Preşedintele Băsescu nu-l vrea, pentru că nu e de-al lui, nu-l poate controla. Lui Johannis nu i-ar putea spune „Sări!” şi el să întrebe „Cât de sus?”. Neamţul e din alt aluat. Dacă va mai prinde un mandat, Băsescu nu îl va numi clar. Are Bocul lui. Şi mai are Croitorul lui de serviciu.

Dacă iese Geoană preşedinte, nu-l va numi nici el, deşi acum îşi face poze cu Johannis şi-i laudă de parcă ar vrea să-l vândă duminica la târg. Liderul PSD are alte obligaţii, la partid. Trebuie să numească un premier social-democrat, evident. Johannis e bun, dar atât. Partidul are prioritate.

Dacă iese Antonescu, Johannis ar avea o şansă. Dar liderul PNL porneşte de pe locul trei. Or medaliatul cu bronz nu poate desemna premierul.

Poate Klaus Johannis ar fi fost un bun prim-ministru. Sau poate unul rău. Dar noi n-o să ştim niciodată…

Şi nu ştiu de ce, dar mă încearcă un sentiment că România a mai ratat o şansă.

Zău că, pe undeva, îl înţeleg pe Traian Băsescu când se împotriveşte cu toată forţa nominalizării lui Klaus Johannis ca premier, interpretând Constituţia cum îi vine lui bine. Cine ar accepta o înfrângere fără să facă nimic? Cum ar putea preşedintele-jucător să stea cu mâinile în sân şi să vadă cum pierde şi Parlamentul şi Guvernul?

A fost atât de jalnic în declaraţia din această seară, de după consultările cu partidele, încât mi s-a făcut chiar milă. A adus argumente jenante de-a dreptul care să justifice de ce nu vrea un premier propus de alţii.

Subit, preşedintele a părut interesat doar de criza economică şi a susţinut că viitorul premier pe care îl va nominaliza trebuie să fie musai finanţist, să se priceapă la negocierile cu FMI, să ştie una alta despre tragerile de bani de la UE etc.

Cum ar veni, orice motiv e bun numai să nu fie Johannis.

Dacă moţiunea de cenzură ar fi fost respinsă îl durea pe Băsescu în cot de FMI, de trangeri, de UE şi l-ar fi lăsat pe Boc premier mai departe fără nicio problemă. Ce interes naţional, ce soluţii anti-criză. Aiurea.

Lui Băsescu îi trebuie premier cu bască. Or Johannis nu are aşa ceva. Dacă îşi pune bască, va spune că nu e basca de culoarea care trebuie. Dacă vine Johannis cu basca în culoarea potrivită, preşedinte va spune că vrea, de fapt, un premier fără bască.

V-aţi prins?

Am o senzaţie de deja-vu.

Tocmai ce mi-am amintit de zilele care au urmat imediat evenimentelor din 21-22 decembrie 1989, când unii veneau noi şi alţii se pregăteau să plece. Starea aceea de incertitudine, vidul de putere din instituţiile publice, când nimeni nu ştia ce aduce viitorul apropiat. Când niciun funcţionar nu mişca vreo hârtie, cu ochii beliţi în televizor, aştepând să vadă încotro se îndreaptă apele.

 Aşa e şi acum, paralizie totală în administraţia locală şi centrală, funcţionarii nu mai semnează nimic, şefii stau pe picior de plecare, în aşteptarea înlocuitorilor, toţi cu ochii beliţi la televizor să vadă ce va face Băsescu, dacă îl nominalizează sau nu pe Johannis ca premier şi îi va transmite, astfel, o caldă strângere de mână lui Boc, trimiţându-l acasă.

Haosul şi blocajul administrativ pândesc pe-aproape, iar prin instituţiile statului bate vântul. Dacă primarul Sibiului va fi nominalizat ca prim-ministru la cererea noii majorităţi parlamentare, acesta îşi va construi un guvern din tehnocraţi, dar în teritoriu, în structurile descentralizate, în Prefecturi, vor reveni activiştii, politrucii din PSD, PNL şi UDMR.

Abia s-au împlinit şase luni de când tăvălugul PSD-PDL a ras fără drept de apel din structurile teritoriale ale administraţiei locale şi din ministere şi agenţii toţi şefii liberali, fiind impuşi oamenii celor două partide de la putere, trecând ca prin brânză peste prevederile legale. După ieşirea recentă a PSD de la guvernare, toţi şefii de servicii deconcentrate, prefecţi şi subprefecţi au fost înlocuiţi peste noapte cu membri PDL, fără să se ţină cont de faptul că au dat sau nu concurs, că se pricep sau nu. Iar acum, la nici două săptămâni, când nici nu s-a uscat la unii cerrneala pe numire sau pe eliberarea din funcţie, pesediştii, liberalii şi maghiarii se pregătesc să ocupe iar funcţiile, scoţându-i în şuturi pe democrat-liberali. Ca răzbunare. Asta da ţară. Criza economică e cât casa, bugetul pe anul viitor e în aer, dar toţi se joacă de-a politica cu soarta ţării.

Pe spatele poporului.

M-au întrebat mai mulţi, zilele trecute, de unde atâta încrâncenare, de unde acest interes crescut până dincolo de ultima limită, pentru alegerile prezidenţiale. Ce miză reprezintă Cotroceniul, de ce această luptă politică în care loviturile sub centură fac parte din regulile jocului, de ce e aşa de important pentru un partid sau altul să câştige Preşedinţia României?

Pentru fiecare candidat înscris acum în cursa electorală pierderea alegerile ar însemna, parcă, sfârşitul lumii.

M-am gândit să explic, pe înţelesul tuturor, ce înseamnă miza Cotroceniului, care se poate rezuma în trei cuvinte: putere, bani, voturi.

Mecanismul e simplu.

Un partid al cărui candidat câştigă funcţia de preşedinte va avea şi funcţia de prim-ministru, prin numirea acestuia de către şeful statului. Şi va avea miniştri în guvern şi prefecţi şi subprefecţi în teritoriu. În Guvern se împart banii, pe proiecte, sau nu, pentru bugetari, pentru comunităţile locale şi judeţene, se decid diverse măsuri. Dacă ai un minister şi agenţii şi companii naţionale, poţi coborî pe filieră până jos în teritoriu, cu numirile membrilor partidului, în diverse funcţii de directori şi directoraşi, şefi şi şefuleţi de serviciile deconcentrate – inspectorate, direcţii etc. Şi mai jos, în interiorul acestora, la nivel de secretară, funcţionar, şofer etc. Se dă, cum ar veni, o pâine de mâncat pentru activiştii partidului cu carnet portocaliu, roşu, galben sau verde. Tricolor încă nu e cazul.

Dacă ai preşedinte, prim-ministru şi miniştri, ai puterea. Şi banii. Poţi canaliza fonduri pentru diverse proiecte, pentru diverse localităţi şi zone unde partidul are un interes. Şi poţi bloca altele, ale adversarilor politici, Poţi sprijini diverse categorii de cetăţeni, poţi să măreşti pensiile, de exemplu, în prag de alegeri, poţi dezvolta investiţii care să ducă la crearea de locuri de muncă, poţi ţine leul pe loc.

Ai puterea şi banii, sprijini şi ridici comunităţile locale unde ai primari şi preşedinţi de consilii judeţene. Care primesc sume importante pentru drumuri, canalizare, infrastructură, apă, electricitate etc. Tot ce vor. Iar dacă populaţia e mulţumită de primar, îl votează la alegerile locale. Adică aduce voturi la partid. Fiind mulţumiţi oamenii de prestaţia partidului aflat de la putere, vor vota şi la parlamentare reprezentanţii acestuia. (Uninominalul în actuala formă e de formă). Adunând un număr cât mai mare de voturi şi având un număr cât mai mare de parlamentari, partidul câştigă alegerile când îi vine sorocul, iar preşedintele numeşte primul ministru din rândurile sale.

E un cerc, un lanţ, care nu se închide niciodată. Iar procesul se reia de la capăt: putere, bani, voturi.

Dacă Traian Băsescu va câştiga alegerile prezidenţiale, îl va numi, cel mai probabil, tot pe Emil Boc în fruntea viitorului Guvern. Premierul va căuta să îşi formeze Guvernul şi să obţină o majoritate parlamentară pentru a trece de votul de investitură. În acest caz, PDL ar putea lua în calcul o alianţă cu PNL şi UDMR, iar PSD va trece în opoziţie. Puţini sunt cei care vor rezista tentaţiei puterii, iar liberalii şi maghiarii nu vor face excepţie. Va fi vorba, cum am spus, de putere, bani şi voturi. Orgoliile absurde nu au ce căuta în politică, iar un politian adevărat nu va spune niciodată „niciodată”. Crin nu e Călin, iar Marko e acelaşi Marko. Se poate bate palma cu PDL fără resentimente, chiar dacă s-au fript unii cu alţii, pentru că toţi vor avea numai de câştigat. Iar Mircea Geoană se va duce la Dăbuleni să cultive pepeni. Miron Mitrea îl va aştepta cu dinţii gata ascuţiţi să-i sară la beregată.

Dacă Mircea Geoană câştigă alegerile prezidenţiale, va desemna, obligatoriu, un social-democrat în funcţia de premier, pe care îl va însărcina cu formarea Guvernului. PNL şi UDMR vor sta la uşa sediului de pe Kisellef cu listuţele de propuneri în mână. În acest caz, PDL va trece în opoziţie, iar Emil Boc se va întoarce la catedră. Băsescu va prelua şefia PDL şi se va antrena în opoziţie.

Dacă va câştiga Crin Antonescu alegerile prezidenţiale, va numi, evident, un premier de la PNL, iar Guvernul va fi constituit din PNL, PSD şi UDMR. Şi în acest caz, PDL intră în opoziţie, iar Băsescu, Geoană şi Boc vor avea probleme prin partidele lor după ce vor gusta din cupa amară a înfrângerii.

Sigur, mai sunt şi variante de dizolvare a Parlamentului şi de alegeri anticipate, dacă nu se va constitui o majoritate care să sprijine o formulă de Guvern, dar mizez pe senatori şi deputaţi că nu vor risca să plece acasă înainte de termen.

Şi mai iau în calcul, chiar dacă este o soluţie absurdă, şi posibilitatea ca preşedinte al României să fie ales Corneliu Vadim Tudor. Sau Gigi Becali. În oricare dintre aceste cazuri, nici Dumnezeu din Ceruri nu ştie cine va forma Guvernul şi ce se va alege din ţara asta…

Premierul răsfoi, distrat, foile discursului pe care se pregătea să îl ţină în faţa naţiunii despre starea economică şi socială. La fel cum procedaseră predecesorii săi, cuvântarea era plină de măreţe realizări şi, pe ici pe colo, erau punctate, în treacăt, mici neîmpliniri, neesenţiale, care, evident, nu erau din cauza politicilor Guvernului. Ştia bine că politicianul român aflat la putere stăpânea ca nimeni altul arta de a pasa vina şi responsabilităţile mandatului, şi nu credea că el ar fi făcut excepţie. În jungla politică de pe malurile Dâmboviţei erau recunoscuţi doar supravieţuitorii. Intrai în horă, jucai ca ceilalţi. Ascunderea adevărului, distorsionarea faptelor, acuzarea opoziţiei, chiar a partenerilor, uneori, demagogia, populismul, făceau parte, toate, din regulile jocului.

Cu toate că situaţia din ţară era neagră ca o cafea turcească, premierul o scosese din condei, din vorbe meşteşugite, ca fiind aproape roză. Pe hârtie, dracul nu era atât de negru şi economia nu era chiar pe fundul prăpastiei. Statistic, şomajul nu era alarmant, deşi cel real îi ridica, în fiecare dimineaţă când primea informaţiile, părul măciucă. Gradul de sărăcie crescuse, dar în text se foloseau cifre vechi de la începutul anului, mult mai mici, cine stătea să le mai verifice? Salariile erau mici, rămâneau la fel, promisiunea era că vor creşte în câţiva ani, dar, nu-i aşa, cine putea ştii ce va fi atunci? Cursul leu -euro era ţinut sub control, cu infuzii masive ale BNR care consumau din împrumutul de la FMI ca un sac fără fund. Scăderea puterii de cumpărare şi deteriorarea nivelului de trai nu păreau critice, oamenii mai avea bani de mici şi bere şi de mers la munte. Infrastructura se mişca, se mai tăia o panglică la o centură ruptă, la un pasaj, mai făcea o vizită pe un şantier de construcţii. Imaginea era totul. Mai salva aparenţele. Bugetul semăna cu o sită, dar primul ministru putea, folosind termeni tehnici livraţi de ministrul Pogea, pe care, evident nu îi înţelegeau cei mulţi, să îl prezinte ca pe un buget solid, dodoloţ, care putea face, încă, faţă cheltuielilor.

 „Mare noroc cu împrumutul de la FMI. Cu bani pe datorie poate guverna oricine, nu ? Ce nevoie e de măsuri anti-criză? Nu produce economia, iei bani împrumut, rezolvi salariile şi pensiile, şi plăteşte datoria şi dobânda altul, care vine după”, gândi premierul. Făcu o asociere simplă, cu situaţia dintr-o familie, bărbatul e şomer, nu mai aduce bani în casă, dar ia bani de la văru’ Costică, şi apoi ia de la vecinul Mitică să îi plătească datoria lui Costică, iar, la final, lasă datoria moştenire copiilor şi nepoţilor, care s-or descurca, poate, mai bine.

Reciti cifrele ajustate ale prăbuşirii economice, ale datoriei interne, ale deficitului, calculă în minte dobânzile reale care trebuiau plătite la creditorii externi, şi îl luă cu frisoane.

„Dacă s-ar ştii realitatea…”.

 Îşi aminti cum vorbea în mai, la Cluj, când România intrase cu ambele picioare în groapă, că erau semne de redresare în lunile martie şi aprilie, să nu intre lumea în panică. Insuflase speranţă, cică, aşa îl sfătuiseră consilierii. El ştia, şi alţii ştiau, că, de fapt, fusese o minciună gogonată spusă fără să clipească. Cum ar veni, a pus un cub de zahăr într-o cană cu pelin, s-o mai îndulcească, să nu se sintă gustul. Era şi asta o îndemânare deprinsă de la alţi politicieni pe lângă care îşi făcuse ucenicia. Mai citi vreo două pagini şi, pe la mijlocul discursului, dădu de măsurile anticriză luate de Guvern – subţirele, străvezii, târzii – dar, după felul cum erau prezentate, jurai că erau demne de premiul Nobel. Clătină din cap. Nu-i plăcuse ce citise despre nota primită de Guvernul său din partea unor specialişti germani care au evaluat măsurile economice luate de ţările europene pe timp de criză. 1,3 era ceva mai mult decât nota 1 din oficiu.

„Las’ că nici ei nu le ştiu pe toate. Auzi, nota 1,3. Au ceva cu România, e clar, poate o să zborşesc la ei într-o declaraţie să nu creadă lumea că stăm atât de prost”.

Privi spre ceas. Mai avea un sfert de oră până la discurs. Un gând, cuibărit de la începutul mandatului, de când simţise că pălăria funcţiei îi coborâse peste ochi, nu-i dădea pace.

„Dacă am greşit?”

Se strădui să se liniştească, dar nu reuşi.

„Dacă, totuşi, am luat decizii pripite, pe genunchi, populiste, insuficient aprofundate, care nu se potrivesc, or pur şi simplu am luat decizii fără efecte benefice? Dacă am adoptat decizii care nu îşi aveau rostul, decizii nesănătoase, decizii, pur şi simplu, proaste, care au făcut mai mult rău decât bine? Dacă nu am ştiut să iau deciziile care să scoată România din criză, care să mişte economia, să reducă şomajul, să păstreze actualele locuri de muncă şi să creeze altele noi? Dacă nu am făcut ce trebuia?”

 Se gândi la oameni, la cetăţeni, cum îi va mai privi în ochi? Cum să le explice că a vrut, dar că nu a putut? Ce scuză putea să inventeze să se scoată, să găsească explicaţii savante, să paseze vina, responsabilitatea, la fel cum făcuseră mulţi alţii, înaintea sa? Cum să recunoască el, în primul rând, că a eşuat? Cum să le spună că a încercat, dar nu a reuşit? Şi din ce cauză nu a reuşit? Cine îl va crede? Poate nu îl interesează ce se va scrie despre el în cărţile de istorie, dar poate îl interesează ce spun acum oamenii despre prestaţia sa în funcţia de prim-ministru.

Care e, de fapt, la rece, bilanţul după aproape zece luni de guvernare? Actualul Executiv şi-a pus în cap toate categoriile sociale în urma unor măsuri, bune în teorie şi utile, dar insuficient aprofundate, contestate şi din stânga şi din dreapta, şi de sus şi de jos, angajaţii de la stat şi cei din mediul privat se zbat să supravieţuiască, grevele sunt, deja, zilnice, Finanţele raportează că nu au bani, locurile de muncă dispar ca şterse cu buretele, investiţiile străine sunt ca părul pe broască, se înmulţesc jafurile şi creşte insecuritatea socială, nu trece o zi fără un protest la adresa guvernanţilor. Toate acestea înseamnă că Guvernul are o problemă. Mare. Mare de tot. Înseamnă că aburelile, gargara, promisiunile, nu mai ţin.

În plus faţă de criza economică, România pare că se procopseşte şi cu o criză politică de proporţii, Parteneriatul pentru România dintre PSD şi PDL fiind la un pas de a se face praf şi pulbere. Exact ce mai lipsea acum. Şi totul din vina politicienilor de la putere, a celor doi preşedinţi ai PSD şi PDL care nu pot să vadă interesul naţional dincolo de interesul de partid şi de raţiunile electorale. Sunt gata să ducă ţara în haos sperând să obţină avantaje în campania pentru prezidenţiale, fără să ia în calcul posibilitatea, tot mai evidentă, că situaţia politică pe care au creat-o se va întoarce ca un bumerang asupra lor şi a partidelor pe care le conduc. În loc să se concentreze pe soluţiile economice, se gândesc numai la alegeri, cum să le câştige cu orice preţ.

Este clar, ne-am lămurit încă o dată că NU LE PASĂ!

Emil Boc nu trebuie să uite că dacă greşeşte şi nu ştie să gestioneze o situaţie pornită sub auspicii favorabile, şi nu găseşte soluţii de ieşire din criză, deşi a pornit cu o majoritate parlamentară confortabilă, deşi are susţinerea preşedintelui, deşi are sprijinul creierelor naţiunii, deşi a primit o injecţie financiară de peste 20 de miliarde de euro, deşi şi-a ales, ca miniştri, pe cei mai buni dintre cei mai buni, nu are absolut nicio scuză.

Vina va fi numai a lui. Sunt curios dacă premierul va avea curajul să şi-o şi asume…

Copilul stătea liniştit în faţa comisiei şcolare de verificare a aptitudinilor. Intra în clasa a V-a iar profesorii făceau o testare a opţiunii viitoarelor meserii spre care s-ar putea îndrepta elevii.

- Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?, răsună întrebarea, deja clasică, a directorului şcolii.

Mai urma numai să îl mângâie pe cap pe elev, cu un zâmbet tâmp pe faţă.

Ţâncul se foi în bancă. Clipi din ochii mari, părând neajutorat. Îşi luă, totuşi, inima în dinţi şi începu să turuie.

- Vreau să lucrez la stat, ca mama şi ca tata. Mi-a zis mami ieri că ca la stat nu e nicăieri de bine. Munca nu e grea şi nu trebuie să îmi fac griji despre banii de salariu. Statul e obligat să găsească fonduri, eu nu am nicio grijă. Aşa a zis mami. Şi tati a zis că după ce am intrat la stat, nu mă mai dă nimeni afară şi pot ieşi la pensie. Şi dacă vreau pot să şi lucrez mai departe după ce ies la pensie.

Copilul ridică din umeri, ca un fel de scuză.

- Aşa a zis tati…

Directorul zâmbi îngăduitor şi îi privi, întrebător, pe ceilalţi membri ai comisiei care notau, conştiincoşi, răspunsurile.

- Dar unde anume la stat ai vrea să lucrezi?

Elevul încetă foiala. La lecţia asta se pregătise. Lecţii de viaţă, luate acasă.

- Păi indiferent ce, poliţist, judecător, funcţionar public, parlamentar. Undeva unde se câştigă bani mulţi, cum a zis tati. Ştiţi, tati e magistrat. Şi e în grevă acum, că a zis că lui să i se dea salariu mare că asta e obligaţia statului şi că pe el nu-l interesează de unde face statul rost de bani.

- Dar tu, tu ce ai vrea să te faci?

Vocea copilului se stinse parcă dintr-o dată.

- Mie îmi place să desenez maşini şi să fac lego. Io aş vrea să mă fac inginer, să construiesc roboţi. Dar nu sunt ingineri din ăştia la stat, aşa-i?

*               *             *

De la începutul anului, societatea românească se învârte doar în jurul salariilor bugetarilor, a cumulului pensiei cu funcţia de la stat, a legii salarizării unitare, a grilei acesteia, de parcă nimic altceva nu ar fi mai important pentru ţară. Salariile şi pensiile sfidătoare ale unor jmecheri ai sistemului nu erau bune, dar dacă Guvernul încearcă să reglementeze situaţia şi să facă ordine, nu e bine. Dacă sunt pensionari care iau 300 de milioane de lei vechi pe lună, nu e bine, dar dacă se vrea schimbarea modalităţii de acordare a pensiilor, iar nu e bine. Dacă un pensionar, în loc să lase locul unui tânăr, trage sfori să mai rămână ani buni să lucreze la stat, cică se încalcă drepturile omului.

Toţi bugetarii vor salarii cât mai mari, să aibă coeficienţii maximi, dacă se poate, să nu li se taie sporurile care le dublau salariile. Pentru asta au ajuns să îşi dea în cap medicii cu magistraţii, profesorii cu poliţiştii, funcţionarii publici cu armata. Fiecare categorie vrea mai mult decât cealaltă, fiecare se consideră îndreptăţită să ia mai mulţi bani decât restul.

De aici, până la grevă nu a fost decât un pas. Rezistenţa sistemului la schimbare e maximă, presiunea e infernală. Nimeni nu ar ceda un bănuţ, când vede că vecinul de grilă ia un coeficient mai mare. Şi de ce ar ceda judecătorul care vrea 50 de milioane de lei vechi pe lună, dacă vede că parlamentarul nici nu se gândeşte la o reducere cât de mică a venitului? De ce nu ar vrea medicul sau profesorul un ban în plus, după ce şi-au tocit coatele ani buni pe băncile şcolilor, dacă tablagiul de la secţie ia cât ei?

Ficare se gândeşte doar la el. La el, şi la buzunarul propriu.

Toţi au importanţa lor în societate, e perfect adevăra: dascălii ne învaţă, medicii ne vindecă, poliţia şi armata ne apără, judecătorii ne fac dreptate, funcţionarii ne rezolvă problemele de la primărie. Dar toţi uită un singur lucru: banii îi fac alţii, ei doar îi consumă.

Nu am auzit niciun bugetar să se zbată ca Guvernul, statul, să încurajeze economia, nu s-o pună pe butuci. Nici să ceară drepturi cât de cât şi pentru muncitori, pentru contabili, inginerii din halele de producţie, pentru vânzători, pentru truditorii pământului, pentru cei de pe banda de montaj, pentru strungari, pentru mediul privat, în general, care susţine economia asta aşa şubredă cum e.

Pentru că dacă ei produc mult, dacă firmele vor prospera, dacă vor vărsa taxe şi impozite mai mari la buget, statul va avea de unde să împartă. Dacă toţi vor bani, dar nimeni nu îi face, de unde să fie? Că banii nu cresc în copaci şi nu cad din cer…

Ţara e în colaps, economia se târăşte pe fundul prăpastiei, sute de mii de firme şi-au dat duhul, şomajul e în floare, iar bugetarii se pregătesc de grevă generală.

De unde să scoată Guvernul bani numai pentru poftele lor, când pe ăia care produc, pe privaţii pe care îi privesc de sus deşi îi duc în spate, îi ignoră guvernanţii? Ei nu sunt importanţi pentru societate? Restul României nu contează?

Guvernul a luat măsuri anti-criză pentru ajutarea economiei, a IMM-urilor sau a marior companii câte am uitat eu, majoritatea celor de la privat trăiesc cu salariul minim şi împuşcă francul, având câte două slujbe, iar bugetarilor le arde de grevă.

Cum zicea fostul ministru clujean Ioan Rus, şi zicea bine, toată lumea e preocupată doar de consumatorii de la buget şi mai puţin de producătorii la buget, adică de cei care fac bani şi îi varsă la buget ca să poată fi împărţiţi celorlalţi. Ia să facă o grevă generală şi angajaţii din privat, de la firmele din economie, măcar o lună, să nu mai intre un leu la bugetul naţional, să vedem atunci de unde mai primesc bani bugetarii? La asta nu s-a gândit nimeni, nici profesorii, nici poliţiştii, nici magistraţii, nici medicii sau funcţionarii.

Din fericire, nu putem fi toţi bugetari. Cineva mai trebuie să şi producă bani în ţara asta…

În 22 noiembrie va conta fiecare vot, de la sat sau oraş, de la cei care locuiesc la vile, sau la bloc. În cocioabe sau sub cerul liber, prin parcuri. De la cei care lucrează, la şomeri, sau căpşunari. De la medici, mari savanţi, la sculeri-matriţeri, care dau la şaibă în hale fără geamuri, până la buticarul din colţ care îşi târăşte afacerea de azi pe mâine, sufocat de criză.

De la tinerii care votează prima oară după Revoluţie, la bătrânii care au prins alegerile din ’46, furate de comunişti. Nimic nu este de neglijat, nici o manifestare, nicio baie de mulţime, nu trebuie ratată nicio poză cu sau fără copii în braţe, dar cu părinţi lângă, care aduc voturi. Fiecare prilej trebuie folosit, nicio invitaţie nu trebuie ignorată.

Nimic nu e penibil şi jenant pentru un candidat la preşedinţie care vrea să ajungă la Cotroceni. Nici să tundă oi, nici să se joace cu copiii în parc, nici să meargă la slujbe religioase pozând în mare creştin, nici să se îmbrace în secui sau în moroşan, sau să îşi pună nevasta să îşi tragă pe ea o fustă ţigănească şi să îşi prindă la gât bănuţi de aur. Totul are un scop: victoria finală. Iar pentru asta, un candidat nu trebuie să se dea în lături de la nimic, chiar să stea la masă cu persoane dubioase, dacă e cazul, chiar să meargă la zilele unui sat de care nu a auzit nimeni, câtă vreme şi acolo trăiesc oameni.

În politică, la acest nivel, ştim cu toţii că nu avem de-a face cu sfinţi. Votul scuză mijloacele. Calculul e de copil de-a-ntâia: un om – un vot. Cine are mai multe voturi câştigă. Simplu ca bună ziua. Aritmetică elementară.

Aşa încât să nu ne speriem de ce sunt sau vor fi în stare candidaţii la preşedinţie, să nu râdem cu hohote, să nu ne enervăm şi să nu ne indignăm când îi vom vedea în diferite ipostaze, în goana lor absolut nebună după voturi, înainte şi în timpul campaniei electorale. Faţă de ce am văzut până acum, posibilităţile sunt infinite.

* * *

Preşedintele şi soţia, alături de membrii staff-ului de campanie, se opriră pe marginea unui canal, din care ieşea un tub gros. Cuplul prezidenţial continua o discuţie începută în maşină.

- Ascultă la mine, Maria, pentru că numai eu ştiu ce greu este să aduni voturi. Cum am făcut atâtea, pot să o fac şi pe asta. E un test de voinţă, până la urmă.

- Traiane, dar chiar să te cobori printre vidanjori?

- Uite, Maria, vezi ce sacrificii trebuie să fac, pentru a fi reales? Să nu crezi că e simplu deloc. Şi vidanjorii au familii, lucrează într-un mediu nesănătos, nu mai ştiu dacă le mai dă Boc sporuri, trebuie să vadă că un candidat la preşedinţie îi înţelege şi poate fi de-al lor, la o adică.

Fără alte comentarii, preşedintele îşi îmbrăcă echipamentul de protecţie şi coborî în canal. Duhoarea era insuportabilă şi i se făcu greaţă, dar nu cedă. Zări, jos, câteva siluete cu căşti de protecţie pe cap, ca a lui.

- Băieţi, daţi-mi, măi, şi mie un polonic.

Aşezaţi pe fundul canalului, Geoană, Antonescu şi Oprescu, fiecare cu câte o lingură în mână, începură să râdă.