Paranoia la români

Adineaori m-a sunat un amic din lumea politică, nu dau nume, persoană importantă.

Voalat, l-a început, m-a chestionat că de ce mi-am făcut blog taman înainte de alegeri, Că a citit el printre rândurile textelor scrise deja şi ştie că cineva m-a plătit. Adversarii lui politici şi ai partidului din care face parte, bineînţeles, cine altcineva?

„Aşa-i?”, m-a întrebat de câteva ori, pe un ton dojenitor.

Aşa-i că, de fapt, vreau să îi îndemn pe cei care îmi accesează site-ul să voteze cu cutare candidaţi?

Mai că nu mi-a bătut obrazul să-mi fie ruşine.

În prima fază am rămas interzis.

Ascultându-l, am vrut să îi spun că e nebun, că doar mă cunoaşte, că textele alea erau nişte poveşti nevinovate, că să facă bine să citească prima postare, unde am explicat, pe scurt, de ce mi-am făcut blog. Că nu este niciun îndemn, niciun atac la nimeni în textele respective.

El îi dădea înainte că nu credea că scriu la comandă, că mă credea un jurnalist serios, că ce cred eu, că o să pot influenţa votul în favoarea lui X şi Y?

Apoi mi-am zis că nu are rost să-i scot paranoia din cap, ci să provoc  absurdul, poate se prinde.

Şi i-am zis, „uite cum stă treaba, eşti primul care se prinde”.

Am recunoscut că X şi Y mi-au finanţat blogul şi îmi fac trafic şi au băgat link-ul pe mii de adrese de mail ale cunoscuţilor.

Am plusat că, de fapt, nici nu scriu eu textele, ci le primesc gata scrise şi eu doar le semnez.

I-am simţit satisfacţia în voce. Triumfătoare. Avusese, deci dreptate.

M-a ţinut la telefon poate o jumătate de oră. Nici nu apucasem să iau micul dejun.

Mi-am zis să întind coarda să văd până unde ajunge paranoia unor oameni politici.

Am blufat mai departe. Mă prinsese în joc.

Am bătut şaua să priceapă iapa că, dacă vrea, pot să scriu de rău şi de adversarii lui, dacă mă plăteşte. I-am explicat că iau pentru un text o cifră cu trei zerouri.

A rumegat câteva clipe informaţia. Parcă îl auzeam cum făcea calcule în gând, pe cine să sune, de la cine să ia bani, şi câţi.

Îmi venea să îi trag un pumn prin telefon, ca în desenele animate cu Gopo, să se trezească, să se prindă că îmi bat joc de el.

Cred că avea scenarita în sânge. Deja făcea alte conexiuni, cu servicii secrete şi palate. Ştia el, nu-i aşa?

La final, i-am văzut, parcă, rânjetul. Găsise soluţia.

„Bine, te resun eu imediat, să vedem cum facem. Şi banii, banii îi vrei în lei sau în euro?”.

Am închis brusc.

Scârba urca tot mai sus, din stomac, amăruie ca noaptea.

 

 

Convorbirea de mai sus a fost, dacă nu v-aţi dat seama, una imaginară. Dar foarte veridică, ţinând cont de gradul de paranoia al unora. S-ar putea, totuşi, să primesc un astfel de telefon pentru că, poate, paranoicii se trezesc mai târziu dimineaţa…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: