La colindat

 

Era un om puternic. Avea căruţe de bani, un viloi cât o juma de stradă şi o funcţie importantă în stat. Numele lui era temut, dar şi respectat, în lumea politică şi în cea financiară. O simplă decizie a lui putea aduce la sapă de lemn mii de destine sau putea să le ridice. O vorbă spusă de el modifica, în sus sau în jos, cursul valutar.

Era trecut de 70 de ani dar se ţinea, încă, bine.

Pornise de jos şi urcase odată cu partidul. Cu cel comunist, bineînţeles. Avusese noroc cu o origine sănătoasă, cu părinţi de la ţară, care îşi duceau zilele de azi pe mâine înainte de război. Ai lui erau oameni simpli, fără şcoală, dar lui îi dăduse Dumnezeu, nimeni nu ştia de unde, minte.

Parcă era copilul altora.

Îi plăcuse cartea, a deprins repede o boabă de germană de la nemţii care se încartiruieseră în sat, după care învăţase şi ruseşte. Avea lipici la limbi străine şi îi mergea mintea.

După război pricepu repede cine era la putere şi îşi dădu seama unde era viitorul. Deveni utemist, apoi utecist, intră în PCR ca activist de frunte, îşi termină studiile la „Ştefan Gheorghiu” şi ajunse un tovarăş de nădejde.

Dormea cu statutul partidului sub cap şi recita pe de rost pasaje din cuvântările Tovarăşului şi ale Tovarăşei, pe care îi stima. Avea ţinere de minte.

Urcase rapid în ierarhia comunistă şi respecta întomai cerinţele partidului. Se căsătorise cu o tovarăşă din aceeaşi clasă socială, nu frecventa biserica, nu se ruga, nu ştia ce sunt acelea sărbători, nu vroia să ştie de Paşti, Crăciun, Bobotează şi îşi pândea colegii care se rugau pentru a-i turna apoi la Secu. Nu-şi făcuse în viaţa lui o cruce, nu spusese, niciodată un „Doamne-ajută”. Era mai ateu decât Lenin.

Avea fler politic şi, în anii de agonie ai comunismului, făcuse, discret, un pas înapoi, astfel că evenimentele din 1989 îl prinseră într-un fel de dizidenţă.

Libertatea, care pe unii îi şocase, lui îi dăduse aripi şi îmbrăţişă capitalismul la fel de repede ca şi comunismul.

Se lansă în afaceri, intră în politică, deveni o figură proeminentă a statului şi a mediului economic.

Îşi lăsase trecutul în urmă, dar cu toate astea era la fel de rece, de distant, de nepătruns. De nefericit.

Când veneau sărbătorile şi vedea cum o ţară întreagă mergea noaptea la Înviere sau, de Crăciun, la colindat, se închidea în casă şi devenea ursuz, iritat, nervos. Nu se înţelegea cu nimeni, nimeni nu-i intra în voie, turba când îi vedea pe diverşi cunoscuţi fericiţi şi împăcaţi după spovedanie, luând paştile şi ciocnind ouă roşii, sau mergând de la unul la altul, iarna, la colindat.

Îi era ciudă că nu simţea nimic. Pur şi simplu ura sărbătorile.

Îmbătrâni urât în ultimii ani şi refuză aproape să mai iasă din casă. Paştele îl deprimau, iar de Crăciun îi venea să îşi taie venele.

Iar acum se apropia praznicul Naşterii Domnului şi avea coşmaruri.

În Ajun, se duse devreme la culcare, fără să audă colindătorii de pe stradă, care îi ocoleau vila de la o poştă, de teama dobermanilor şi a paznicilor care îi îndepărtau de fiecare dată.

Se trezi, lac de sudoare, şi nu îşi mai auzi inima. Era viu, respira, stătea în capul patului, dar nu auzea nimic în coşul pieptului. Doar linişte.

Cuprins de panică, încercă să coboare din pat. Nu reuşi nici să atingă butonul soneriei de alarmă al secretarului personal.

Sta ca o legumă respirând sacadat, cu ochii în lacrimi.

Avea să moară ca un câine fără inimă. Sau cu inimă de piatră, imun la frumuseţile vieţii.

Înţelese, în al doisprezecelea ceas, că, era, totuşi, om, şi că pierduse atâţia amar de ani de pomană, fără să se bucure de împodobitul bradului, fără să audă sau să cânte colinde, că a crescut şi a îmbătrânit fără mirosul de cozonaci sau de jumări de porc proaspăt tăiat.

Fără Dumnezeu.

 

Paznicii îl găsiră spre dimineaţă, pe jumătate degerat, stând ca o stană de piatră în faţa porţilor deschise. Până şi lacrimile îi îngheţaseră pe obraz în urma gerului. Au încercat să îl aducă în casă, să-l încălzească, dar el refuză hotărât. A cerut doar să îi fie adus un coş cu mere şi cozonaci cu nucă şi nişte mărunţiş să le dea colindătorilor care vor veni.

Angajaţii l-au sunat pe medicul familiei, pe avocat, ca nu cumva stăpânul să fi înnebunit peste noapte.

Dar el aştepta.

Abia spre prânz doi ţânci, frate şi soră, au trecut pe stradă în drum spre bunici şi l-au zărit, statuie plină de promoroacă, în faţa porţii.

Copiii, care nu-l cunoşteau, se opriră în faţa lui şi, cu glasuri vesele, încropiră o colindă din versuri şchioape, cu ochii lucind spre coşul plin de bunătăţi.

Abia atunci omul se trezi la viaţă şi auzi, în piept, bubuiturile inimii.

Un zâmbet îi înflori în colţul gurii şi începu şi el să colinde despre naşterea Pruncului Isus, mai mult îngânându-i pe cei mici.

Da, după o viaţă în întuneric, simţise că era, într-adevăr, Crăciunul. Parcă se născuse a doua oară…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: