Alo, n-aţi văzut un cal maro?

M-au săltat seara. Direct din faţa televizorului. Picotem la un serial plicticos. Nici nu apucasem să mănânc de cină, astfel încât simţeam, încă, o arsură în stomac. Erau doi, cât două dulapuri, raşi în ceafă, cu haine lungi şi negre de piele. Îmi aminteau de cineva, dar eram atât de buimac încât nu îmi dădeam seama de cine.

Mi-au lătrat un ordin judecătoresc, m-au luat pe sus şi m-au înghesuit în lift. Jos mă aştepta o maşină şi alţi doi. Am încercat să mă opun, să protestez, să ameninţ că îmi chem avocatul, că nu se poate să se folosească de asemenea metode într-o ţară democratică. Am strigat că e un abuz grosolan, că avem drepturi în ţara asta, că e libertate şi democraţie. Nu m-am lăsat să dau niciun telefon. Vroiam să îl sun pe şeful Poliţiei, pe prefect, pe Boc, dar mi-au confiscat mobilele. I-am luat tare, că unde se cred, pe vremea Gestapo-ului sau a lui Stalin? Mi-am amintit, brusc, că, în subconştient îi mai văzusem.

M-am trezut de parcă eram sub un duş de gheaţă.

Dulapurile nu mi-au răspuns. Îmi aruncau doar priviri indiferente. Executau un ordin.

M-au înghesuit între ei în maşină. M-au strivit. Bine că nu mi-au pus cătuşe, pentru că devenisem cooperant. Mi-am zis că este o greşeală. Mă autolinişteam. Îmi lăsasem nevasta disperată, în pragul isteriei aproape. Era cât pe ce să o ia şi pe ea, pentru complicitate, dar ordinul de reţinere, semnat de judecător, ca la carte, era doar pentru mine.

Nu îmi amintesc prea bine drumul. Încă sunt confuz. Geamurile maşinii erau fumurii şi vedeam, rar, câte o pală de lumină pe străzi. Dulapurile tot nu vorbeau.

Pe banchetă se simţea un miros greu, nedefinit. Abia mai târziu l-am recunoscut. Era al fricii, care începea să mă strângă de gît cu o cheie franceză.

Încă credeam că e o glumă, o farsă, o joacă. Mă ciupeam de picior şi îmi muşcam buzele să mă trezesc. Cine ştie ce dracu luasem de aveam asemenea coşmaruri. Dar nu simţeam decât durere şi un firicel de sânge, dulce, în colţul gurii.

Clar, nu dormeam.

Ofiţerul anchetator, aşa am aflam că se numea, era năduşit şi puţea a tutun stătut şi a transpiraţie. Se vedea că era obosit, după pungile groase de sub ochi. Mi-a spus că vrea să terminăm repede, să recunosc rapid şi să semnez declaraţia, că e în anchetă neîntreruptă de peste 48 de ore, de când intrase legea în vigoare.

Dulapurile mă aruncaseră pe un scaun de metal, rece, iar ofiţerul anchetator mi-a vârât o lampă în ochi care mi-a străpuns creierul.

Eram în şlapi, într-un trening subţire şi îmi era frig. Încăperea era mică, rece, fără geamuri, cu pereţi gri şi o lumină chioară. Parcă era un beci. Mă apucase o senzaţie de claustrofobie, vroiam să fug, dar mă prinseseră cu cătuşe de masă.

Aşteptam să vină Dan Negru şi să râdă de mine şi să mă dea la televizor. Eram mai liniştit şi aşteptam să văd cine mi-o copsese. Trebuia să recunosc că regia şi interpretarea, veridicitatea acţiunii, erau de nota zece.

– Deci, cetăţene, recunoşti că ai conspirat împotriva autorităţilor statului? Că ai folosit un limbaj codificat ca să transmişi mesaje subversive?

Ofiţerul anchetator se proţăpise în faţa mea, cu nişte foi în mînă şi îmi arunca priviri piezişe. Îmi întinse o foaie scrisă mărunt la calculator, care începea cu „Declaraţie”, iar la final era data şi numele meu.

– Recunoşti şi semnezi? Să nu mai pierdem timpul. Avem probe, interceptări, tot. Băieţii de la decriptare au spart codul folosit, după cuvinte cheie. Nu a fost prea greu. Nu sunteţi voi atât de şmecheri precum vă credeţi.

Râsul îmi urca pe gât în sus dar s-a oprit în cerul gurii. Îmi clănţăneau dinţii atât de tare încât îi auzeam cum se ciocnesc unii de alţii. Jucam un rol într-un remake poliţist de duzină sau ce Dumnezeu făcea Dan Negru ăsta?

Auzisem poveşti, zvonuri, doar nu lucram la aprozar, despre astfel de cazuri, dar le consideram exagerate. Eram în România anului 2009, eram în UE, ce dracu.

– Recunoşti că ai vorbit la telefon şi ai folosit expresia „alo, alo, n-aţi văzut un cal maro, îmbrăcat în kimono”? Avem înregistrarea, e probă la dosar. Beton. Uite, cei de la decriptare spun că mesajul era, de fapt, „alo, alo, n-aţi văzut un cal maro – parola de identificare, iar îmbrăcat în kimono, – împăratul (preşedintele) e, de fapt, gol şi, prin extensie, legea de stocare a telefoanelor şi de citire a mailurilor şi sms-urilor e proastă. Crezi cumva, cetăţene, că noi ne jucăm cu siguranţa naţională?

Mi-a arătat poze cu amicul cu care vorbisem. Nu păreau trucate. Poate vânătaia de sub ochi putea fi făcută la machiaj, dar expresia de pe faţa lui, niciodată.

Nu îmi venea să cred, clar era un coşmar. Ce conspiraţie, ce cod, era o glumă de copii, versuri pe care toţi cred că le ştiau şi le spuseseră odată. Erau nebuni de legat, paranoici. Dacă nu intrau cei de la camera ascunsă în următoarele cinci minute…

– Nu e o glumă, cetăţene. Aşa au crezut toţi cei pe care i-am anchetat. Inclusiv prietenul tău care nu a cooperat, acum e blând ca un mieluşel, A recunoscut tot. Ne-a spus tot. Date, cifre, întâlniri, avem o bază de date cu toate textele scrise de tine, cu toate meilurile şi semeseurile scrise. Te ţinem sub observaţie de mai demult. Acum te putem ancheta legal, că avem legea.

Anchetatorul îmi făcu doar un semn cu bărbia spre declaraţie şi se uită la ceas. Depăşise, deja, timpul alocat interogatoriului meu iar pe coridor aşteptau alţii.

I-am zis cu o voce tremurândă şi palidă că legea nu permitea ascultarea conţinutului convorbirii, a mesajelor, ci doar înregistrarea orei de expediere, emitentul şi receptorul, că ei au încălcat prevederile legale şi au săvârşit un abuz. Că, prin această lege, fiecare dintre cei 22 de milioane de cetăţeni eram consideraţi potenţiali infractori. Că e o ruşine, o întoarcere în trecut, la dictatură. L-am privit, sfidător, ceva de genul, „ia să văd ce o să-mi faci”, şi am refuzat să semnez.

Mi-a râs în nas.

 

Azi dimineaţă mi-am luat medicamentele, două pastile mici, roşii, şi una verde, pe care mi le-au dat ei. Tratamentul zilnic obligatoriu, ca de obicei. Mă simt bine, sunt liniştit. Calm. Nu am ieşit din casă de câteva zile, dar ei mă urmăresc. Tocmai s-a aprobat în CSAT o anexă la legea de stocare a datelor privind telefoanele mailurile şi sms-urile care permite instalarea de camere video miniaturale în fiecare casă.

Nu am mai folosit mailul de o veşnicie, iar la telefonul fix vorbesc monosilabic, „Da”, „Nu”, „Îhî”, că şi aşa cei de la decriptare pot să desluşească coduri ascunse. Cel puţin aşa m-au avertizat. Nu am mai spus „Alo”, nu mai amintesc de cai maro şi de kimonouri să nu se supere preşedintele. Mobilele le-am aruncat.

Bine măcar că mai pot să scriu, deşi nu ştiu dacă mai e voie să mă citească cineva. Până nu închid şi Internetul…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: