Nu am cunoscut-o pe Aurora…

Mărturisesc că nu am avut ocazia să o cunosc pe Aurora. Şi asta pentru că am ieşit mult înainte de finalul filmului lui Cristi Puiu, proiectat aseară la TIFF în premieră naţională. E vina mea că nu am rezistat trei ore pe scaun, dar, parţial, are şi regizorul o vină. După două ore de vizionare căscasem deja de vreo trei ori şi am considerat că e mai bine să plec din sală.

Când ieşeam, am simţit privirile pline de invidie ale unor spectatori care s-au înarmat cu mai multă răbdare decât mine, pentru a rezista cu stoicism pe toată durata filmului, „norocosule, ai curajul să pleci, bravo ţie”.

Filmul a început pe la 19, iar la 20,30 abia am dedus care e numele personajului principal, interpretat de acelaşi Cristi Puiu care semnează şi scenariul. Încă mai am un dubiu dacă îl cheamă Doru, sau nu, pentru că sonorizarea a fost execrabilă, meteahnă veche a filmului românesc şi nerezolvată încă. Am avut noroc, recunosc, cu subtitrarea în engleză, pentru că, în unele momente, când actorii vorbeau iar camera nu era pe ei, vocile veneau din fundul fântânii. Neinteligibile şi mormăite.

De la „Poliţist, adjectiv” încoace nu am mai văzut atâţia timpi morţi, kilometri întregi de peliculă în care să nu se întâmple nimic ca în „Aurora”. Nu e de mirare lungimea filmului, putea liniştit să dureze şi zece ore în acelaşi ritm. Cu cadre în care Doru, un dus de-acasă, după câte mi-am dat seama, cu privirea fixă şi mişcări de robot (interpretarea mi-a plăcut, ce-i drept), se plimbă dintr-o parte în alta a Bucureştiului, pândind o casă pe după maşini, sau trecând agale prin magazine, prin fabrica unde lucrase, cu o geantă alb cu roşu pe umăr, or traversând de câteva ori liniile ferate. A făcut, omul, mişcare, nu glumă, dar nu am înţeles de ce şi spectatorii au fost obligaţi să îl însoţească peste tot. Se bate apa-n piuă ceva de groază în filmul ăsta.

Cum nu am înţeles de ce o sală întreagă a fost nevoită să îi vadă scula lui Cristi Puiu când se săpunea în baia apartamentului pe care îl renova. Să explice cineva, vreun mare critic de la TIFF care a căzut în extaz văzând filmul, relevanţa acelor cadre. Sau a celor, filmate cu minuţiozitate, în care îşi scoate pantofii din picioare sau în care îşi trage şosetele. Sincer, acuma.

Gesturi multe şi mărunte, casnice, care lungesc filmul de îţi vine să îţi iei câmpii.

Lâncezeala peliculei a fost spartă în scenele în care Doru a tras un foc de armă în casă şi când a împuşcat un cuplu în parcarea subterană de la Intercontinental. Dar astea era deja pe la jumătatea filmului şi nu am mai avut răbdare să mai aştept încă o oră jumate să aflu motivele crimei.

O să le aflu, eu, sper, cât de curând, de la careva din sală, dacă nu or fi adormit cu toţii până la final.

Şi să-mi spună şi mie cineva cine e Aurora asta şi ce legătura are cu filmul!!!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: