Opt minute între cer şi pământ

Nu au ştiut.

Nu şi-au dat seama că va fi ultimul lor zbor. Când au făcut cu mâna spre turnul de control, la decolare, nu au ştiut că va fi ultimul rămas bun. S-au urcat în bătrânul MIG ca de atâtea ori înainte, neştiind că, de data asta, avionul le va fi coşciug.

S-au avântat spre înaltul cerului într-o misiune de rutină, ca alte sute înaintea ei. Era „piece of cake” pentru Laurenţiu Chiriţă şi pentru Sorin Avram, poate cei mai buni piloţi militari ai României, să zboare, acasă, lângă Câmpia-Turzii, într-o misiune de verificare meteo, pe o vreme ideală, cu soare, şi cu o vizibilitate la sol de opt kilometri.

Doar zburaseră altădată în condiţii dificile, în ţările baltice, în SUA, în misiuni de patrulare aeriană, aveau la activ peste 1000 de ore de zbor. Puteau pilota MIG-ul şi cu ochii închişi.

Când s-au urcat, luni, în avion, nu ştiau că va fi ultima lor misiune. Când, din înaltul cerului, au zărit petece de pământ, nu ştiau că va fi pentru ultima oară şi că aparatul îi va trăda.

Nu au ştiut că vor ultimele opt minute din viaţa lor…

I-am văzut, joi, pe colegii celor doi piloţi de la Flotila 71 Aeriană Câmpia-Turzii. Împietriţi de durere, purtând doliu în piept şi în inimi, oameni căliţi, dârzi, militari obişnuiţi cu greul, cu misiunile dificile, care nu-şi puteau stăpâni lacrimile.

Nu au spus-o, dar o gândeau cu toţii, în faţa sicriului drapat în tricolor şi acoperit de flori al lui Laurenţiu Chiriţă, şi se întrebau: De ce? Câţi piloţi mai trebuie să moară, nevinovaţi, până când MIG-urile vechi de 40 sau 50 de ani vor fi casate?

Nu este vorba de piloţi căzuţi la datorie în război, în lupte aeriene, atunci da, şi-au asumat riscul de a-şi pierde viaţa, ci de piloţi care mor în timpul unor zboruri uzuale, de antrenament, pe timp de pace, acasă. Nu este vorba că s-au prăbuşit cu avioanele în urma unor erori de pilotaj, ci e vorba de defecţiuni tehnice, cauzate de aparate învechite, folosite dincolo de orice limită şi ale căror piese, cabluri, conducte, cedează.

Ce ţară e aceasta care îşi permite să piardă piloţi de elită din cauza avioanelor care se strică, fără să mişte un deget? Ce conducători nevolnici sunt aceia care nu sunt în stare să ia odată o decizie privind înlocuirea MIG-urilor?

Câte funeralii mai trebuie organizate în Armata Română, câte râuri de lacrimi mai trebuie să curgă, câte familii mai trebuie să rămână îndoliate, câţi copii orfani de tată, până când politicienii vremelnici se decid?

E foarte uşor, pentru politicieni, să se bată cu pumnii în piept şi să declare că respectă Armata Română, dar să nu mişte un deget pentru a rezolva această situaţie. E foarte uşor să invoce diverse motive, să se plângă că e din vina crizei economice, şi să se spele, astfel, pe mâini. Iar apoi, cu capul plecat şi cu lacrimi de crocodil, să vină şi să îşi aducă omagiul altui pilot, altor militari căzuţi, nevinovaţi, la datorie.

Mi-e şi silă să îi mai aud…

 

Un răspuns to “Opt minute între cer şi pământ”

  1. Paul-Sorin Tiţa Says:

    Situaţia era similară şi înainte de criza economică. Aceste evenimente nefericite deja nu mai sunt, din păcate, accidente, dată fiind frecvenţa şi cauzele lor. Merită să ne întrebăm dacă nu cumva subfinanţarea aviaţiei (şi a altor sectoare) nu este, prin riscurile pe care le supune pentru angajaţi şi populaţie în ansamblu, o acţiune criminală…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: