Ce vrem, totuși, să facem cu România?

Nu trebuie să ridicăm piramide sau să trimitem oameni pe Marte. Nici măcar nu trebuie să construim cea mai înaltă clădire din lume, insule plutitoare sau cel mai lung pod. Nu este nevoie nici să descoperim leacul la cancer, să inventăm o mașină a timpului și nici să depășim PIB-ul Chinei.

Nu trebuie să facem nimic din toate acestea.

Dar trebuie, obligatoriu, să ne schimbăm felul de a fi, de a gândi, de a acționa, noi, ca români.

Spunem că avem o țară bogată pe care, dacă nu ne-o fură străinii, ne-o furăm noi singuri, dar ne plângem că suntem săraci.

Ne urâm cu ură adâncă unii pe alții din motive puerile și meschine și ne băgăm rudele în mormânt cu o lovitură de sapă în cap sau ne târâm în tribunale ani întregi pentru o jumătate de metru pătrat de pământ. Strigăm din toate puterile că vrem dreptate, că vrem legi bune, dar când acestea sunt adoptate, le modificăm ca să găsim portițe interpretabile. Sau, mai rău, cerem aplicarea drastică a legilor, dar când se aplică și ne ating, reclamăm că trebuie schimbate. Sau, pur și simplu, nu le aplicăm, și ne strecurăm pe sub ele, pe deasupra, prin dreapta sau prin stânga, fentându-le ca niște campioni mondiali la slalom ce suntem.

Ne mobilizăm să ieșim cu miile în stradă pentru câinii vagabonzi or pentru câțiva copaci de pe malul unui râu, dar nu și pentru a sancționa nesimțirea parlamentarilor care și-au votat pensii speciale sau pentru că dispar păduri întregi pe zi ce trece, tăiate cu drujba complicității autorităților statului.

Suntem primii care știm să cerem, de obicei mult, dar să nu dăm nimic.

Ne pricepem ca nimeni alții să ne autocompătimim, să ne plângem cu lacrimi de crocodil oricând și oricui vrea să ne asculte că suntem oropsiții lumii.

Și, o, da, cât ne mai place să ne prefacem că o ducem rău, dar dacă apare pe piață ultimul model de telefon mobil, suntem primii care stăm la coadă cu noaptea-n cap să îl cumpărăm, indiferent de preț.

Iar în ultimii 26 de ani am făcut din corupție un sport național, practicat de la liga de juniori până la cea de old boys, prin prostul obicei de a încerca întâi să deschidem orice ușă cu capul (mâinile fiind ocupate cu plase, plicuri, pachete).

Iar această corupție, mică, medie sau mare, nu are importanță, s-a cuibărit peste tot, a dospit și a crescut, întinzându-se peste măsură, de la politică, în instituții, și parcă luptăm cu prea puține arme și de proastă calitate împotriva ei, pentru că se vede clar că nu vrea să dispară. Iar, în timp, am ajuns să perfecționăm metodele de a fura bani publici, bani europeni, brevetând diverse scheme și șmecherii, cu ajutorul factorului politic, în primul rând, încât se vede că a devenit aproape imposibil să scăpăm de acest flagel.

Ne uităm, cu jind, spre alte țări, avem o sumedenie de modele funcționale la îndemână, și ne mirăm de ce la alții merg altfel lucrurile, mult mai bine, și găsim tot felul de explicații, uitând, de fapt, de cea principală, și care este legată de oameni.

De atitudinea lor, de felul lor de a fi, de a acționa, de mentalitatea lor, de comportamentul lor.

Totul, dar totul pornește de la oameni și de la intențiile lor.

De aceea nu pot să nu mă întreb ce vor oamenii, ce vor românii pentru ei și pentru țara lor în acest an, 2016?

România nu ne-a ales pe noi să fim copiii ei, așa cum nici noi nu ne-am ales părinții, țara ne-a moștenit pe toți așa cum suntem, mai buni sau mai răi, mai leneși sau mai harnici, mai inteligenți sau mai proști, mai nesimțiți sau cu bun simț, mai hoți sau mai cinstiți, mai talentați sau mai împiedicați. Sunt convins că i-ar fi plăcut ca românii să fii fost nemți, poate nordici, poate britanici, americani sau canadieni, după cum cred că, totuși, se bucură, că nu suntem ruși sau fundamentaliști islamici.

Îmi închipui cum, semănând cu o bătrânică aproape centenară, măcinată și împovărată de griji, se uită, câte-o dată, cu mâna streașină la ochi și tricolorul fluturându-i pe umeri, peste graniță, spre Vest, și clatină tristă din cap. Vede cum sunt alte țări, cum se trăiește acolo, și se miră de ce toate sunt mai dezvoltate, mai prospere, deși unele sunt doar de mărimea câtorva județe de-ale noastre, și, poate, se întreabă cu ce a greșit.

Nu, România nu a greșit și nu are nicio vină. Noi suntem responsabili de cum arată țara. Noi, românii, cu toții, fiecare în parte. Vina e individuală și colectivă, deopotrivă. Fiecare avem părticica noastră de vină, mai mare sau mai mică, pentru tot ce s-a întâmplat cu România până acum, pentru compromisurile făcute, pentru proiectele începute și neterminate, pentru cele neîncepute și neasumate din varii motive, pentru promisiunile neonorate, lucruri pe care nu trebuie să le negăm și pentru care nu mai trebuie să găsim explicații și scuze.

Gata, am intrat acum în 2016, un An Nou, am trecut anul trecut printr-o tragedie despre care am crezut că va însemna declicul schimbării, e timpul ca momentul Colectiv să însemne ceea ce s-a dorit inițial. Să nu ratăm acest început al unei schimbări adevărate, din rădăcină, de structură, în fiecare dintre noi.

Iar asta se poate încă din primele zile ale lui 2016, să vedem că putem să ne transformăm.

Să respectăm legile, să vedem șoferi care nu se urcă băuți la volan dacă au chefuit de Revelion sau după, să vedem polițiști care nu stau la ciupeală să își depășească norma de amenzi sau cota zilnică de șpagă din care să își construiască un nou etaj la casa de vacanță, să vedem vameși care nu așteaptă ”dreptul” ca să îți lase camionul neverificat.

Să vedem funcționari care nu închid ochii, dosind plicul, ca să aprobe o autorizație cu cântec, să vedem șefi de instituții care nu caută ”soluții” pentru licitații cu dedicație, date firmelor prietene ori de partid, să vedem magistrați care nu dau sentințe de eliberare a corupților în timp ce, prin spate, li se deșartă sacii cu bani. Să vedem doctori care nu condiționează o banală operație de apendicită, care sunt în stare să spună că nu primesc excursii exotice oferite de companii de medicamente pentru a le pomova produsele, să vedem oameni care refuză să dea sau să primească mită. Dar vreau să vedem și cum devine din ce în ce mai rar arestul la domiciliu pentru corupți și că măgăria cu reducerea pedepsei pentru pușcăriașii care scriu cărți dispare din lege.

Nu mai vreau să văd supermagazine care vând alimente stricate și expirate, doar pentru că șefii lor vor să forțeze profitul indiferent de consecințe, nu mai vreau să văd prețuri umflate prin diverse tertipuri de comercianți deși TVA-ul s-a redus, iar cei care o fac să scape basma curată ca până acum.

Nu mai vreau să văd politruci incompetenți în instituțiile publice care taie frunză la câini și care sunt protejați pentru că, nu-i așa, au aceeași culoare a carnetului de partid ca a șefului, nu mai vreau să văd ”bizoni” care să parcheze pe linia de tramvai, nu mai vreau să văd lucrări edilitare care se întind pe trei sferturi de an când puteau fi realizate în trei luni, nu mai vreau să văd executate lucrări de mântuială, fușerite, pe diverse șantiere publice, după care patronul își decontează banii satisfăcut, în cârdășie cu funcționarii din primărie.

Nu mai vreau să aud de combinații, de șmecherii, de ciubucuri, nu mai vreau să fiu luat de fraier, vreau respect, normalitate și lucru bine făcut cu adevărat, vreau să văd că oamenii au curaj să spună ce au de spus, pentru că simt că a sosit un alt timp.

O importanță majoră o au, într-o democrație, clasa politică, cei care conduc instituțiile guvernamentale și locale, dar și simpli funcționari, or dacă ei rămân cu aceleași metehne, totul este în zadar. Vreau să văd tehnocrații cu idei și soluții, nu transformându-se în papagali aroganți, vreau să văd luate măsuri care să se resimtă în bine, atât cât se poate, să văd România pusă pe acel făgaș nornal despre care ni s-a tot promis până ni s-a acrit.

Apoi trebuie să ne întrebăm ce fel de oameni – politicieni sau nu – candidează în acest an, din ce aluat uman sunt făcuți, de ce vor să candideze pentru diverse funcții în administrația locală sau Parlament, care este scopul lor, de fapt? Și, odată aleși, ce legi vor adopta, pentru ce hotărâri se vor zbate, pentru ei, sau pentru toți?

Ar trebui și ei să se întrebe de ce vor să candideze, să se privească întâi în oglindă și în adâncul inimii lor, și apoi să se înscrie în cursa electorală. Pentru că dacă nu o fac pentru binele comun, mai bine să își vadă de altceva.

Nu trebuie să construim piramide sau să trimitem oameni pe Marte. Nici măcar nu trebuie să construim cea mai înaltă clădire din lume sau cel mai lung pod. Nu este nevoie nici să descoperim leacul la cancer, să inventăm o mașină a timpului și nici să depășim PIB-ul Chinei.

Dar trebuie să ne schimbăm pentru că, dacă nu o facem, România, care nu ne-a ales drept copiii ei, dar ne consideră astfel și ne iubește pe toți așa cum suntem, nu ne-o va ierta niciodată.