Ce vrem, totuși, să facem cu România?

Nu trebuie să ridicăm piramide sau să trimitem oameni pe Marte. Nici măcar nu trebuie să construim cea mai înaltă clădire din lume, insule plutitoare sau cel mai lung pod. Nu este nevoie nici să descoperim leacul la cancer, să inventăm o mașină a timpului și nici să depășim PIB-ul Chinei.

Nu trebuie să facem nimic din toate acestea.

Dar trebuie, obligatoriu, să ne schimbăm felul de a fi, de a gândi, de a acționa, noi, ca români.

Spunem că avem o țară bogată pe care, dacă nu ne-o fură străinii, ne-o furăm noi singuri, dar ne plângem că suntem săraci.

Ne urâm cu ură adâncă unii pe alții din motive puerile și meschine și ne băgăm rudele în mormânt cu o lovitură de sapă în cap sau ne târâm în tribunale ani întregi pentru o jumătate de metru pătrat de pământ. Strigăm din toate puterile că vrem dreptate, că vrem legi bune, dar când acestea sunt adoptate, le modificăm ca să găsim portițe interpretabile. Sau, mai rău, cerem aplicarea drastică a legilor, dar când se aplică și ne ating, reclamăm că trebuie schimbate. Sau, pur și simplu, nu le aplicăm, și ne strecurăm pe sub ele, pe deasupra, prin dreapta sau prin stânga, fentându-le ca niște campioni mondiali la slalom ce suntem.

Ne mobilizăm să ieșim cu miile în stradă pentru câinii vagabonzi or pentru câțiva copaci de pe malul unui râu, dar nu și pentru a sancționa nesimțirea parlamentarilor care și-au votat pensii speciale sau pentru că dispar păduri întregi pe zi ce trece, tăiate cu drujba complicității autorităților statului.

Suntem primii care știm să cerem, de obicei mult, dar să nu dăm nimic.

Ne pricepem ca nimeni alții să ne autocompătimim, să ne plângem cu lacrimi de crocodil oricând și oricui vrea să ne asculte că suntem oropsiții lumii.

Și, o, da, cât ne mai place să ne prefacem că o ducem rău, dar dacă apare pe piață ultimul model de telefon mobil, suntem primii care stăm la coadă cu noaptea-n cap să îl cumpărăm, indiferent de preț.

Iar în ultimii 26 de ani am făcut din corupție un sport național, practicat de la liga de juniori până la cea de old boys, prin prostul obicei de a încerca întâi să deschidem orice ușă cu capul (mâinile fiind ocupate cu plase, plicuri, pachete).

Iar această corupție, mică, medie sau mare, nu are importanță, s-a cuibărit peste tot, a dospit și a crescut, întinzându-se peste măsură, de la politică, în instituții, și parcă luptăm cu prea puține arme și de proastă calitate împotriva ei, pentru că se vede clar că nu vrea să dispară. Iar, în timp, am ajuns să perfecționăm metodele de a fura bani publici, bani europeni, brevetând diverse scheme și șmecherii, cu ajutorul factorului politic, în primul rând, încât se vede că a devenit aproape imposibil să scăpăm de acest flagel.

Ne uităm, cu jind, spre alte țări, avem o sumedenie de modele funcționale la îndemână, și ne mirăm de ce la alții merg altfel lucrurile, mult mai bine, și găsim tot felul de explicații, uitând, de fapt, de cea principală, și care este legată de oameni.

De atitudinea lor, de felul lor de a fi, de a acționa, de mentalitatea lor, de comportamentul lor.

Totul, dar totul pornește de la oameni și de la intențiile lor.

De aceea nu pot să nu mă întreb ce vor oamenii, ce vor românii pentru ei și pentru țara lor în acest an, 2016?

România nu ne-a ales pe noi să fim copiii ei, așa cum nici noi nu ne-am ales părinții, țara ne-a moștenit pe toți așa cum suntem, mai buni sau mai răi, mai leneși sau mai harnici, mai inteligenți sau mai proști, mai nesimțiți sau cu bun simț, mai hoți sau mai cinstiți, mai talentați sau mai împiedicați. Sunt convins că i-ar fi plăcut ca românii să fii fost nemți, poate nordici, poate britanici, americani sau canadieni, după cum cred că, totuși, se bucură, că nu suntem ruși sau fundamentaliști islamici.

Îmi închipui cum, semănând cu o bătrânică aproape centenară, măcinată și împovărată de griji, se uită, câte-o dată, cu mâna streașină la ochi și tricolorul fluturându-i pe umeri, peste graniță, spre Vest, și clatină tristă din cap. Vede cum sunt alte țări, cum se trăiește acolo, și se miră de ce toate sunt mai dezvoltate, mai prospere, deși unele sunt doar de mărimea câtorva județe de-ale noastre, și, poate, se întreabă cu ce a greșit.

Nu, România nu a greșit și nu are nicio vină. Noi suntem responsabili de cum arată țara. Noi, românii, cu toții, fiecare în parte. Vina e individuală și colectivă, deopotrivă. Fiecare avem părticica noastră de vină, mai mare sau mai mică, pentru tot ce s-a întâmplat cu România până acum, pentru compromisurile făcute, pentru proiectele începute și neterminate, pentru cele neîncepute și neasumate din varii motive, pentru promisiunile neonorate, lucruri pe care nu trebuie să le negăm și pentru care nu mai trebuie să găsim explicații și scuze.

Gata, am intrat acum în 2016, un An Nou, am trecut anul trecut printr-o tragedie despre care am crezut că va însemna declicul schimbării, e timpul ca momentul Colectiv să însemne ceea ce s-a dorit inițial. Să nu ratăm acest început al unei schimbări adevărate, din rădăcină, de structură, în fiecare dintre noi.

Iar asta se poate încă din primele zile ale lui 2016, să vedem că putem să ne transformăm.

Să respectăm legile, să vedem șoferi care nu se urcă băuți la volan dacă au chefuit de Revelion sau după, să vedem polițiști care nu stau la ciupeală să își depășească norma de amenzi sau cota zilnică de șpagă din care să își construiască un nou etaj la casa de vacanță, să vedem vameși care nu așteaptă ”dreptul” ca să îți lase camionul neverificat.

Să vedem funcționari care nu închid ochii, dosind plicul, ca să aprobe o autorizație cu cântec, să vedem șefi de instituții care nu caută ”soluții” pentru licitații cu dedicație, date firmelor prietene ori de partid, să vedem magistrați care nu dau sentințe de eliberare a corupților în timp ce, prin spate, li se deșartă sacii cu bani. Să vedem doctori care nu condiționează o banală operație de apendicită, care sunt în stare să spună că nu primesc excursii exotice oferite de companii de medicamente pentru a le pomova produsele, să vedem oameni care refuză să dea sau să primească mită. Dar vreau să vedem și cum devine din ce în ce mai rar arestul la domiciliu pentru corupți și că măgăria cu reducerea pedepsei pentru pușcăriașii care scriu cărți dispare din lege.

Nu mai vreau să văd supermagazine care vând alimente stricate și expirate, doar pentru că șefii lor vor să forțeze profitul indiferent de consecințe, nu mai vreau să văd prețuri umflate prin diverse tertipuri de comercianți deși TVA-ul s-a redus, iar cei care o fac să scape basma curată ca până acum.

Nu mai vreau să văd politruci incompetenți în instituțiile publice care taie frunză la câini și care sunt protejați pentru că, nu-i așa, au aceeași culoare a carnetului de partid ca a șefului, nu mai vreau să văd ”bizoni” care să parcheze pe linia de tramvai, nu mai vreau să văd lucrări edilitare care se întind pe trei sferturi de an când puteau fi realizate în trei luni, nu mai vreau să văd executate lucrări de mântuială, fușerite, pe diverse șantiere publice, după care patronul își decontează banii satisfăcut, în cârdășie cu funcționarii din primărie.

Nu mai vreau să aud de combinații, de șmecherii, de ciubucuri, nu mai vreau să fiu luat de fraier, vreau respect, normalitate și lucru bine făcut cu adevărat, vreau să văd că oamenii au curaj să spună ce au de spus, pentru că simt că a sosit un alt timp.

O importanță majoră o au, într-o democrație, clasa politică, cei care conduc instituțiile guvernamentale și locale, dar și simpli funcționari, or dacă ei rămân cu aceleași metehne, totul este în zadar. Vreau să văd tehnocrații cu idei și soluții, nu transformându-se în papagali aroganți, vreau să văd luate măsuri care să se resimtă în bine, atât cât se poate, să văd România pusă pe acel făgaș nornal despre care ni s-a tot promis până ni s-a acrit.

Apoi trebuie să ne întrebăm ce fel de oameni – politicieni sau nu – candidează în acest an, din ce aluat uman sunt făcuți, de ce vor să candideze pentru diverse funcții în administrația locală sau Parlament, care este scopul lor, de fapt? Și, odată aleși, ce legi vor adopta, pentru ce hotărâri se vor zbate, pentru ei, sau pentru toți?

Ar trebui și ei să se întrebe de ce vor să candideze, să se privească întâi în oglindă și în adâncul inimii lor, și apoi să se înscrie în cursa electorală. Pentru că dacă nu o fac pentru binele comun, mai bine să își vadă de altceva.

Nu trebuie să construim piramide sau să trimitem oameni pe Marte. Nici măcar nu trebuie să construim cea mai înaltă clădire din lume sau cel mai lung pod. Nu este nevoie nici să descoperim leacul la cancer, să inventăm o mașină a timpului și nici să depășim PIB-ul Chinei.

Dar trebuie să ne schimbăm pentru că, dacă nu o facem, România, care nu ne-a ales drept copiii ei, dar ne consideră astfel și ne iubește pe toți așa cum suntem, nu ne-o va ierta niciodată.

Incendiul din Dubai

La o televiziune de știri din România. Prezentatorul, surescitat, abia își găsește cuvintele, nescrise, ca de obicei, pe prompter, iar ecranul se colorează în galben și negru.

-Breaking News, avem o exclusivitate, intrăm acum în legătură directă cu o româncă, martor ocular al incendiului din Dubai, cazată chiar la hotelul care arde. Bună seară, cum vă simțiți?

-Buuună seara, eu mă simțez bine. Tocmai am luat cina cu Pisi al meu, care m-a dus de Rev în Dubai. Am comandat la room service, am mâncat icre negre, somon fumee, scoici Saint Jaques, am băut șampanie Dom Perignon, iar acum îmi fac unghiile.

-Ați fost evacuată din hotel?

-Evacuată? Nu, de ce să fiu evacuată? Camera e de lux, are jacuzzi, cristale Swarovschi pe perdele, o plasmă cât peretele, e foarte confortabilă, costă 15.000 de dolari pe noapte. A plătit Pisi al meu.

-Nuu, mă refeream că, după izbucnirea incendiului în hotelul în care stați, credeam că ați fost evacuată.

-Dar noi nu stăm la hotelul ăla. Trebuia să ne cazăm acolo, dar are numai 62 de etaje și eu i-am spus lui Pisi al meu care mă iubește foarte mult că vreau la hotelul care are 120 de etaje și e cel mai înalt din luuume. Și ne-am cazat aici.

-Dar incendiul, vedeți ceva? Ce se întâmplă acum, se văd flăcările?

-Nuu, că noi avem geamurile spre cealaltă parte.

-Dar lumea afară nu e panicată?

-Nu știu că nu am ieșit azi din cameră. Ieri am stat toată ziua la plajă, au fost 28 de grade și un soare blând și o plajă atât de fiină. Iar acum stau în cameră, v-am mai spus, e atât de biiine aici, salteaua e atât de moale că te scufunzi în ea, iar cearceaful e atât de fin și moale că nici nu îl simți. Și tocmai am făcut o băiță cu spumă de trandafiri și…

Prezentatorul își pierde răbdarea, iar în voce se strecoară o undă de nervozitate.

-Dar, ăăă, dacă nu știți nimic despre incendiu, de ce ne-ați sunat ca să intrați în direct?

-Ca să mă laud, boule. Și să crape de ciudă colegele mele de serviciu care muncesc de Revelion și le îngheață curul pe trotuarele din București!

Ziua lui Gigi. În celulă

ora 6,00 – Rolexul de aur de pe mâna dreaptă bipăie ora exactă. Deşteptarea lui Gigi.

ora 6,05 – Gigi cântă Imnul Naţional, stând în picioare, cu faţa spre geamul cu zăbrele şi cu mâna dreaptă la inimă. Babiuc sforăie. Cioflină se întoarce pe cealaltă parte.

ora 6,30 – Gigi a cântat toate cele 11 strofe ale Imnului Naţional. Plus refrenul. Babiuc e deja în picioare, astupându-şi urechile. Cioflină şi-a tras perna peste cap.

ora 6,35 – rugăciunea de dimineaţă. Gigi îngenunchează în faţa patului.

ora 6,40 – urmează încolonarea spre baia comună şi toaleta de dimineaţă. Gigi e în frunte. Babiuc îl urmează, Cioflină încheie şirul.

ora 6,50 – Gigi iese primul. Nu s-a spălat pe dinţi pentru că Zmărăndescu nu i-a adus pasta cu gust de brânză de burduf. Babiuc îl urmează. Cioflină e ultimul.

ora 7,00 – Micul dejun. Gigi îşi face rugăciunea de dinaintea mesei, îngenunchiat lângă scaun. Toată sala îngenunchează. Gigi se ridică şi îşi face cinci cruci. Toată sala îşi face cinci cruci. Gigi se scarpină în cap. Primul păduche de puşcărie. Toată sala se scarpină în cap.

ora 7,15 – Gigi mănâncă patru feluri de brânzeturi şi caş. Le-a primit de la stâna de acasă. Proaspete. Oile au fost mulse de cu seară. Gigi mestecă rar. Savurează mâncarea. Gustul îi aduce aminte de casă. Cade în reverie. Trece o jumătate de oră. Nimeni nu îndrăzneşte să îl deranjeze. Programul este întârziat. Babiuc şi Cioflină au aţipit cu capetele pe masă. Toată sala a căzut în reverie.

ora 7,45 – comandatul de la Rahova îşi face curaj şi-l scutură de umăr. Gigi deschide ochii şi oftează lung. Toată sala oftează lung. Gigi scoate un pumn de euroi. Îi împarte în stânga şi-n dreapta. Toată sala aplaudă.

ora 8,00 – Gigi e în celulă. Plasma HD cu o diagonală de doi metri ocupă un perete al celulei. Pune pe ProTV, mută pe sport.ro, trece pe RTV. Audienţele sunt jalnice. Nimic de Steaua. Nimic despre el. Nimic despre fotbal. Un post de ştiri cu o dezbatere matinală despre combaterea corupţiei. Schimbă repede pe alt canal şi îşi scuipă în sân. Îşi face două cruci mari. Babiuc sforăie. Cioflină îi urmează exemplul. Animal Planet. Emisiune despre tunsul oilor în Noua Zeelandă. Gigi aplaudă. Mângâie ecranul.

ora 8,30 – Ieşire în curte. Program de aer liber. Gigi iese primul. Al doilea este Babiuc. Cioflină, ca de obicei, ultimul.

ora 8,40 – Gigi se plimbă cu mâinile la spate, cu pieptul scos în faţă şi fruntea ridicată. Toată curtea se plimbă cu mâinile la spate, cu pieptul scos în faţă şi fruntea ridicată.

ora 10,30 – ora de lectură în bibliotecă. Gigi citeşte despre tunsul oilor în Noua Zeelandă şi exersează în aer cu degetele făcute foarfecă.

ora 11 – Gigi termină cartea. Caută volumul II. Nu este tradus în română. Gigi întreabă dacă nu este în neozeelandeză. Bibliotecarul ridică din umeri. Gigi cere un roman despre Mihai Viteazu. Bibliotecarul ridică din umeri. Gigi scoate 1000 de euro. Bibliotecarul scoate cartea de sub raft.

ora 12,30 – pauză de lectură. Gigi nu ia pauză. E absorbit de carte. Citeşte mai departe. Toată biblioteca citeşte mai departe. Babiuc a adormit cu capul pe masa lui Cioflină.

ora 13,30 – masa de prânz. Gigi mănâncă icre negre, somon fume, brocoli, creveţi. I le-a adus Zmărândescu. Gigi îşi linge buzele. Toată sala îşi linge buzele.

ora 14,30 – activităţi proprii pentru reducerea pedepsei. Gigi vrea să scrie o carte. Ia romanul despre Mihai Viteazu şi copiază într-un caiet. Babiuc l-a învăţat să nu plagieze. Babiuc, care l-a învăţat cum să facă schimbul de teren. Gigi copiază de la coadă spre început şi schimbă ordinea numelor personajelor: Viteazu Mihai, Leca Aga, Buzescu Preda, Paşa Sinan.

ora 17 – lecţie de educaţie civică. Azi, despre combaterea corupţiei. Gigi schimbă repede sala. Iese primul, urmat de Babiuc şi Cioflină. Lecţie despre smerenie şi modestie. Gigi vorbeşte. Gigi vorbeşte. Gigi vorbeşte şi hăhăie şi gesticulează. Toate propoziţiile încep cu „Eu”.

ora 19 – cina. Cina cea de taină. Cu comandantul de la Rahova. Gigi numără euro. Nu se mai satură. Nici comandantul nu se mai satură. Cina a fost gustoasă.

ora 20 – program TV. Gigi pune pe ProTV, mută pe sport.ro, trece pe RTV. Audienţele sunt jalnice. Nimic de Steaua. Nimic despre el. Nimic despre fotbal. Gigi nu mai există la televizor? Lumea poate merge mai departe?  Pământul se învârte în continuare? Alt post de ştiri cu o dezbatere de seară despre combaterea corupţiei. Schimbă repede pe alt canal şi îşi scuipă în sân. Îşi face trei cruci mari. Cioflină sforăie primul. Babiuc îi urmează exemplul. Animal Planet. Emisiune în reluare despre tunsul oilor în Noua Zeelandă. Gigi aplaudă. Mângâie ecranul. Zâmbeşte.

ora 22 – stingerea. Gigi îşi face rugăciunea de seară. Adoarme numărând oi de la stâna din Pipera. Toate albe, bârsane. Sau merinos. Din Noua Zeelandă. Nu-l macină gândurile. Ele stau departe de Gigi. AMR 999…

 

Rocker sau supra doza de p..a mea

„Morgen” mi-a plăcut la nebunie, am râs, m-am relaxat, dialogurile au fost spumoase, Andrei Hathazi a făcut un rol de milioane, accentul ardelenesc nu zgâria la urechi.

Marian Crişan făcuse un film mare.

Cu aşteptări mari m-am dus şi la „Rocker”, mai ales că rolul principal îl juca un actor clujean, Dan Chiorean.

Registrul era altul, o tragi – dramă, dacă se poate numi aşa, cu o poveste despre consumul de droguri şi care urmăreşte zbaterile unui tată care îşi vede fiul dependent.

Acţiunea nu se mai desfăşoară în Salonta, ca în „Morgen”. ci la Oradea, deşi nu înţeleg de ce nu a fost plasată la Cluj-Napoca, oraş mai mare, droguri mai multe.

Pelicula pare, cum sublinia o cunoscătoare în domeniu, aflată la vizionare, un decupaj din viaţa lui Victor, interpretat de Dan Chiorean, un segment luat şi expus publicului. Nu ştii nici când şi de unde a început, nu ştii nici când şi unde se termină, pentru că finalul e mai abrupt decât căderea unei ghilotine şi te face să te ridici, nedumerit, de pe scaun şi să te întrebi „Atât?”.

Filmat în Oradea, cu ardeleni, filmul abundă în dialoguri neaoşe în care apare omniprezentul „no”, şi chiar mă întrebam oare cum va fi tradus în engleză, franceză etc, dacă va fi scos la vizionare „la export”. Cum va fi privit/ ascultat de bucureşteni, de restul românilor, pentru că nu este un film regional, care se adresează Transilvaniei.

Şi mai abundă „Rocker” în ceva, din păcate. În înjurături. Iar preferata e „p…a mea” încât, la un moment dat, am şi pierdut numărul p…lor care răsunau din gura protagoniştilor…

Am înţeles imediat după 1989 nevoia de a înjura în filme, şi atunci a fost un exces de pu..e şi piz..e pe ecrane, dar, sincer, acum nu am înţeles rostul.

Jur că mă aşteptam la scena în care Victor iese cu frizeriţa blondă, prietena lui, şi cu fiul ei de vreo 7-8 ani, pentru aniversarea zilei de naştere a celui mic, ca puştiul, văzând tortul cât două prăjituri puse una lângă alta, să exclame „Ce p..a mea de tort e ăsta?”.

Mă gândesc că te mai duci la film cu un copil, poate va ajunge la televizor. Când p..a mea, vorba aia, îl vor da, după miezul nopţii, cu bulină roşie, pentru ca apoi să se plângă regizorul că nu a făcut audienţă?

Şi încă ceva. Am înţeles că Victor e personajul principal, dar, totuşi, a fost prea de tot să faci tot timpul sharful pe el, şi când era în prim plan şi în plan secund…

Apoi, nu am înţeles mesajul, cum ar veni. Ok, se ia un tată cu copil dependent de droguri (scena cu fiul în sevraj, care se dădea cu capul de dulap, a fost mai mult decât reuşită, chiar mi-a dat fiori) dar nu am văzut nicio încercare, o tentativă, un gest prin care Victor ar încerca să îl salveze, să îl ducă la dezintoxicare. Rămâi la final cu impresia că nu este speranţă pentru un dependent, decât să îi cumperi „mingiuţe” în continuare iar el să îşi injecteze drogul între degetele de la picioare…

În schimb, Dan Chiorean mi-a plăcut, încruntat, disperat, iritat, nervos, vesel, îngândurat, preocupat. Nu e uşor să fii tată de băiat dependent de droguri, nevoit să furi schiuri pe care să încerci să le vinzi o jumătate de film ca să scoţi un ban cu care să plăteşti datoriile la dealer.

Nu pot decât să aştept al treilea film de lung metraj al lui Marian Crişan.

OTV (Oltchim TV)

Nu sunt mulţi cei care ar fi reuşit să facă show-ul televizat în jurul privatizării Oltchim cum i-a ieşit lui DD. Poate Becali să îl fi întrecut, pentru că e parcă o idee mai spumos, şi, cu siguranţă, mai spurcat la gură şi ar fi dat m..e în direct şi la oră de vârf cui ar fi vrut p..a lui, pe partea economică sau nu.

Până la urmă cred că este un lucru bun ca din 20 de milioane de români abia dacă sunt vreo doi în stare să facă un circ naţional, să umple ecranele televizoarelor cu minciuni, să facă spume la gură, să îşi aducă laude deşănţate şi să ia peste picior sistemul, instituţiile statului şi pe guvernanţi.

Dar grav mi se pare faptul că un singur om a reuşit toate acestea, în doar câteva zile. Dacă, Doamne fereşte, erau câteva mii, unde dracu’ ajungea ţara asta?

Din punctul lui de vedere, DD şi-a atins scopul, ţintuind sute de mii de români, potenţial votanţi, fără îndoială, în faţa televizoarelor, pe toate posturile, reuşind să multiplice OTV-ul de câteva ori pe spatele Oltchimului şi a bieţilor angajaţi de acolo.

Iar la televiziunile de ştiri, cu producători luaţi de val pe principiul „dacă ceilalţi îl dau pe DD live să îl dăm şi noi”, breaking news-urile au curs gârlă: licitaţie în direct, purcoaie de euroi scoşi din saci, minciuni turnate cu polonicul pentru poporul român care înghite totul pe nemestecate, dezinformări, nesimţire şi zoaie cât cuprinde emisia.

După sistarea privatizării Oltchim, circul lui DD va continua nestingherit, mai are suficientă muniţie pentru că prostia telespectatorilor săi nu doare şi, nu-i aşa, ne mai despart două luni până la alegeri, iar PP-ul lui DD are nevoie de campanie electorală gratuită.

Pragul de 5 la sută a fost deja trecut cu brio, câteva mandate de parlamentar sunt asigurate…

Exact ce a urmărit el.

Iar poporul?

Hai să fim serioşi, când a contat vreodată poporul? Mai ales pentru DD…

P.S.: Am folosit puncte în locul unor litere, gândindu-mă că, poate, îşi mai aruncă ochii pe text şi cititori sub 18 ani… 

Dramele de lângă noi

Noi, ceilalţi, putem spune că nu avem niciun fel de problemă şi să aducem mulţumiri Celui de Sus pentru asta.

Că ne mai doare, câteodată, capul sau spatele, că mai prindem câte o răceală rebelă, care ne ţintuieşte la pat câteva zile, că ne plângem că nu ne ajung banii pentru că s-au scumpit toate cele de pe o zi pe alta, şi înjurăm guvernul pentru asta, sunt nimicuri faţă de bolile şi necazurile altora, cărora soarta le-a fost potrivnică de mici.

Am fost în urmă cu două săptămâni la Clinica de Chirurgie Orală şi Maxilo – Facială din Cluj şi l-am văzut pe Andrei, un puşti de cinci ani din judeţul Călăraşi, atacat în urmă cu un an şi ceva de o necruţătoare boală care a început să-i macine partea stângă a feţei. Tumora i-a afectat gura, obrazul, maxilarul, ochiul, urechea, şi a crescut, transformându-i în mod dramatic înfăţişarea. Micuţul nu putea mânca şi vorbea cu mare greutate, era slab, iar nenumăratele şedinţe de chimioterapie îl lăsaseră fără păr.

Am văzut şi o poză cu el la vârsta de patru ani, înainte de boală, un copil împlinit, vesel, normal, lumina ochilor părinţilor săi.

Părinţii disperaţi l-au purtat mai bine de un an de zile prin spitale, prin Bucureşti, cu speranţa că se va găsi un tratament şi pentru el şi că vreun medic îl va ajuta şi se va îndura să îl facă bine. S-au rugat zi şi noapte lui Dumnezeu să facă o minune.

Iar Andrei a ajuns la Cluj, unde doctorul Teofil Lung l-a operat şi i-a extirpat tumora. Mi-l şi închipuiam pe medic în sala de operaţie mânuind cu pricepere bisturiul, cu mâinile călăuzite parcă şi de un Dumnezeu cuprins de remuşcări pentru că a lăsat ca o asemenea boală să se abată asupra unui prunc, răpindu-i copilăria şi aducându-l de la o vârstă mult prea fragedă, înainte de vreme, mai aproape de întâlnirea cu neantul.

După reuşita operaţiei, copilul evoluează spre bine, i se va pune o proteză ca să poată vorbi şi mânca, iar peste un an medicii clujeni îi vor face şi o reconstrucţie facială, în încercarea de a-l aduce cât mai aproape de normalitate şi de a-i reda copilăria şi, de ce nu, chiar viaţa.

Povestind cu părinţii băiatului, văzându-l pe Andrei pe patul de spital, o fărâmă de om cu ochii trişti, vorbind cu doctorul Lung, am înţeles că noi, ceilalţi, nu avem niciun fel de probleme, şi că, dacă ne mai doare, câteodată, capul sau spatele, dacă mai prindem câte o răceală rebelă, dacă ne plângem că nu ne ajung banii, sunt mofturi faţă de suferinţele şi dramele altora…

Ţăranul Oltean

Îl ştiţi. Trebuie să îl ştiţi. E ăla cu mustaţă de la PDL, Ioan Oltean, care zicea anii trecuţi cum că „bocul” e unitatea de măsură în partid. Ştie să dea limbi şefilor ca nimeni altul, iar prestaţia lui pare să fi fost recompensată cu funcţia de secretar general al PDL.

După ce i-a lustruit cu sârguinţă dosul lui Boc, Oltean a trecut la Băsescu. Cum şeful de facto al PDL e preşedintele ţării, care nu îl suportă pe regele Mihai, hop şi Nelu Oltean cu mesaje anti-monarhiste.

Întrebat cum comentează ideea ca regele Mihai să se adreseze Camerelor reunite ale Parlamentului României, de ziua de naştere, Oltean a răspuns că i se pare un lucru „exagerat”.

„Dacă mâine vine regele Cioabă şi ne cere acelaşi lucru?”, s-a întrebat secretarul general al PDL.

Cu alte cuvinte, pentru ţăranul de Oltean, regele Mihai şi regele Cioabă ar fi acelaşi lucru.

Aici nu e vorba de a nu ştii istorie, sau a te face că nu ştii, nu e vorba nici măcar de politică, ci de nesimţire, tupeu şi obrăznicie.

Jur că aştept ziua în care Băsescu îşi va schimba radical poziţia şi va avea numai cuvinte de laudă la adresa regelui Mihai, numai ca să îl aud pe Oltean cum se linguşeşte imediat pe lângă fostul suveran.

Şi mi-ar place să îl aud pe rege cum îi spune „Marş de aici, ţărane…”.

23 de minute în Biroul Oval

(Transcriptul discuţiei dintre preşedintele României, Traian Băsescu, şi preşedintele SUA, Barrack Obama – traducere din limba engleză cu maximă acurateţe – STRICT SECRET – CONFIDENŢIAL)

 

Preşedintele SUA, Barrack Obama, apare pe culoarul Casei Albe, însoţit de vicepreşedintele Joe Biden, de agenţi ai Secret Service şi de un grup de consilieri.

Când se apropie de Biroul Oval îl vede pe Traian Băsescu lângă uşă.

– Cine e?, întreabă Obama, întorcându-se spre Joe Biden.

– E preşedintele din România, Traian…ăăă… Băsescu.

Agentul secret care mergea în stânga preşedintelui american interveni.

– Stă aici lângă uşă de vreo două ore. Nu l-am putut convinge să plece. A zis că vă aşteaptă, că ştie că trebuie să veniţi. Am încercat să îl luăm pe sus, dar s-a ţinut cu degetele de tocul uşii şi de clanţă… Ne-a fost jenă să nu iasă scandal şi l-am lăsat în pace…

– Şi ce vrea? (Ton iritat al lui Obama)

– Păi cred că vrea să îl primiţi 5 minute. (Ton împăciutor al lui Biden)

– Dar nu e trecut în program nicio întâlnire cu acest Traian ăăă Băsescu…

– Hei, Barrack, omule, 5 minute nu e o problemă. Îl saluţi, dai mâna cu el, îl întrebi de sănătate, se poate întoarce în România liniştit că te-a întâlnit. Dă bine la imagine. E prietenul nostru. Încercăm de câţiva ani să îi vindem nişte avioane F-16 la mâna a doua. Dacă stai acum de vorbă cu el, contractul e ca şi semnat.

– L-am mai văzut vreodată?

– Da, ai dat odată mâna cu el la o consfătuire NATO.

– A, ok. În fine. 5 minute, fie.

Barrack Obama se apropie cu mâna întinsă de şeful statului român şi cu un zâmbet larg pe faţă, scos ca la comandă.

– A, dl. preşedinte ăăă Băsescu. Ce plăcere să vă reîntâlnesc la Casa Albă. Vă rog să poftiţi în birou. Vă pot aloca o întrevedere de 5 minute.

Traian Băsescu radiază de fericire. Aruncă peste umăr.

– Turcane, repede. Dă pe surse la presă că acuş îi strâng mâna lui Obama şi că intru în Biroul Oval pentru o întâlnire.

 

Biroul Oval al Casei Albe

 

Preşedintele Traian Băsescu şi preşedintele Barrack Obama stau pe scaune la distanţă de un metru şi jumătate unul de altul.

– D-le preşedinte, aşa cum v-am spus şi la intrare, este o reală plăcere să vă reîntâlnesc. Ce mai faceţi, ce face România, ţara care este o prietenă dragă nouă?

– D-le preşedinte, mă bucur să mă aflu azi aici la Casa Albă, la Biroul Oval. Nici nu ştiţi ce importantă este pentru mine, pentru poporul român, să fiu azi aici. Mulţumesc de aprecierile privind România. Ştiţi, e mare onoare să fim prietenii voştri…(Traian Băsescu râde, hă, hă, hă)

– Mă bucur să aud asta. Am apreciat întotdeauna eforturile României în lupta împotriva terorismului iar scutul antirachetă…

– Da, scutul antirachetă ne va ajuta foarte mult. Mulţumim încă o dată pentru oportunitate. Cred că face o relaţie bună dezvoltată între cei doi ţări.

Obama îşi priveşte ceasul şi dă se ridice, întinzând mâna spre Traian Băsescu.

– Domnule Băsescu, încă o dată, mă bucur că ne-am întâlnit…

Traian Băsescu se lasă pe spate în fotoliu şi îşi pune picior peste picior.

– Domnule preşedinte, ţin să asigur poporul american de toată sprijinul noastre pentru efortul împotriva terorismului mondial. Trupele noastre sunt în Irak şi Afganistan şi le mai ţinem acolo cât spuneţi dvs.

Barrack Obama se aşează la loc, nu înainte de a se uita urât spre Joe Biden.

Vicepreşedinte SUA şi-a agăţat colţurile gurii de obraji şi zâmbeşte încontinuu încă de la intrarea în Biroul Oval, etalându-şi dantura albă de care e atât de mândru.

Băsescu continuă imperturbabil.

– Vreau să transmit pe această cale întreaga noastră comemorare pentru 11 septembrie, un moment greu peste care aţi trecut…

Preşedintele Obama înclină din cap apoi se uită pe furiş la ceas. Dă se ridice iar.

– Domnule preşedinte Băsescu, vreau să vă mulţumesc încă o dată că aţi dat curs invitaţiei şi am avut plăcerea să ne vedem în Biroul Oval. Din păcate, am o serie de întâlniri programate şi sunt în întârziere…

– … şi să vă spun că poporul român este alături. America, o ţară atât de mare şi puternică, a trecut cu bine peste aceste atacuri pline de sânge, dar a învins şi a devenit mai puternică.

Băsescu părea surd. Se înşurubase bine în fotoliu.

Îşi privi şi el ceasul pe furiş în timp ce vorbea. Trecuseră 15 minute de când intrase în Biroul Oval.

Barrack Obama se mai uită odată urât la Joe Biden, care ridică din umeri.

– … şi sperăm ca acest scut antirachetă să ofere poporului român siguranţă şi securitate. Sperăm şi ca investitorii americani să se îndreaptă spre România, o ţară care a demonstrat de atâtea ori că e prietena SUA. (Şoapte spre Valeriu Turcan)

– Turcane, fă repede nişte poze cu mobilul şi dă-le la presă.

Obama ţâşni brusc în picioare cu mâna întinsă, zâmbind chinuit.

– Domnule preşedinte Băsescu, mi-a făcut o reală plăcere vizita dumneavoastră…

Preşedintele României se ridică, privindu-şi ceasul. Stătea de vorbă cu cel mai puternic om al planetei deja de 20 de minute.

Cei doi preşedinţi îşi strânseră mâinile, iar Obama îl invită spre uşă.

Traian Băsescu continua să vorbească.

– .. şi sper să ne mai vedem şi cu alte ocazii.

Barrack Obama dădu din cap exasperat.

– Turcane, dă pe surse la presă că l-am invitat pe Obama să vină în România la anul şi a acceptat.

Traian Băsescu iese triumfător din Biroul Oval şi aproape că îl ia în braţe pe un Valeriu Turcan roşu de emoţie. Şeful statului român se mai uită pentru ultima oră la ceas.

– Uau, am stat 22, ba nu, 23 de minute, ce puXX mea. MuXX Ponta, Antonescu şi Gâdea, v-am zis!

 

Întoarcerea la smerenie

La început s-au rugat sub cerul liber. Când ploua, se adăposteau sub un copac, sau în corturi din piele de cămilă. Nu aveau nevoie de biserici înalte, cu turle aurite, cu podele de marmură şi altare împodobite de-ţi iau ochii. Puteau să bea vinul, sângele Domnului, din căni de lut ori de tablă, nu neapărat din potire de aur bătute în pietre preţioase.

Rugăciunile ajungeau oricum la Dumnezeu, pentru că porneau din inimă.

La început s-au rugat în straiele de zi de cu zi. Şi preoţii şi credincioşii, fără deosebire. Sfântul Petru, pe a cărui credinţă s-a construit biserica lui Hristos, a slujit întâi în hainele sale de pescar, cu o funie încinsă la brâu. Trimişii lui Dumnezeu pe pământ nu aveau nevoie de odăjdii de mătase, de engolpioane scumpe, legate de gât cu lanţuri din aur masiv.

Rugăciunile ajungeau oricum la Dumnezeu, pentru că porneau din inimă.

La început se rugau din Tablele lui Moise, cu poruncile scrijelite în piatră de mâna Domnului, apoi din suluri de papirus sau din Biblii, scrise de mână de călugări care aşterneau chirciţi în chilii, la lumina lumânării, cuvântul de învăţătură al lui Dumnezeu.

Nu aveau nevoie de Biblii cu coperţi grele, suflate cu aur.

Acum nu se mai poate astfel.

Niciun preot nu mai poate sluji dacă nu se află într-o ditamai biserica. Cu cât mai mare, mai înaltă, mai luxoasă, cu atât mai bine. Cu cât are mai multe turle aurite, cu cât e mai gros covorul persan din altar, cu cât stranele sunt din lemn scump, adus de peste mări şi ţări, sau cu cât altarul e mai poleit cu aur, cu atât mai bine. Cu cât sunt împodobiţi pereţii lăcaşului de cult cu foiţă de aur, cu cât luxul e mai orbitor, cu cât pictura e mai colorată, iar icoanele de închinăciune mai mari, cu atât îi creşte cota în faţa superiorilor.

Iar o biserică ortodoxă română fără o Catedrală a Neamului de sute de milioane de euro, mare cât China, şi mai luxoasă ca un magazin Cartier, spre desfătarea unui Prea Fericit vremelnic, nici că se putea.

Nu se putea biserică ortodoxă în cartierul Mănăştur, dacă nu e cea mai mare din ţară, şi care se tot construieşte de 20 de ani şi nu se va termina nici în următorii 50. Sau o catedrală greco-catolică în Cipariu pe măsură, plănuită să eclipseze orice clădire pe o rază de zece kilometri?

Pentru cine sunt aceste lăcaşuri de cult? Pentru credincioşi, pentru Dumnezeu, ori pentru a potoli setea de mărire a preoţilor?

Şi atunci nu pot să nu mă întreb unde e smerenia popilor în faţa lui Dumnezeu? În ce verset zice Domnul „să vă faceţi biserici mari, luxoase, neapărat cu turle aurite”? Unde scrie Isus Hristos „îmbrăcaţi-vă cu haine scumpe de mătase, cu patrafire cu fire aurite şi purtaţi cruci bătute cu diamante”? În care Evanghelie zi-sa Domnul „rugaţi-vă din Cărţi Sfinte cu coperţi suflate în aur, închinaţi-vă Mie la cruci şi icoane aurite”?

Asta este Biserica lui Hristos cel milostiv, asta e Biserica propovăduită în Scriptură, ăsta este creştinismul lăsat moştenire nouă de Isus Hristos, Fiul Omului?

Aşa trebuie să fie preoţii, orbiţi de păcatul trufiei şi al huzurului, al înavuţirii, aşa trebuie să slujească, oare, mai aproape de Satana, decât de Dumnezeu?

Asta a vrut Isus pe cruce, pentru asta s-a lăsat răstignit, pentru asta a murit şi a înviat, promiţându-ne viaţă veşnică? Ca să ne încredem până la a doua venire a Sa în slujitorii Lui pe pământ, în urmaşii apostolilor, pentru care credinţa a devenit o afacere?

Cum poate un preot plin de ghiuluri de aur pe degete, îmbrăcat în haine scumpe şi care oficiază Liturghia înconjurat de lux şi bogăţii, într-o biserică – palat, să plângă de mila celor amărâţi şi sărmani şi să se roage bunului Dumnezeu pentru a le ostoi acestora suferinţele?

Mai ajung, oare, mă întreb, rugăciunile lor la Cel de Sus, sau Dumnezeu şi-a întors demult faţa de la noi, păcătoşii, iar rezultatele se văd?

La început, s-au rugat sub cerul liber. S-au rugat în straiele de zi de cu zi. S-au rugat din Tablele lui Moise, cu poruncile scrijelite în piatră, apoi din suluri de papirus sau din Biblii, scrise de mână de călugări care aşterneau chirciţi în chilii, la lumina lumânării, cuvântul de învăţătură al lui Dumnezeu

Rugăciunile ajungeau oricum la Dumnezeu, pentru că porneau din inimă.

Dar acum?

 

 

A înviat Clujul!

Mii de oameni au umplut în ultimele zile Piaţa Unirii, revărsându-se spre centru, unde au cântat, au dansat, s-au distrat. Vor urma alte seri, câteva zile cel puţin, cu lume în centrul Clujului, ieşită să se bucure de primele Zile ale oraşului.

Nu am mai văzut niciodată la Cluj atâta voie bună, atâţia oameni pe metru pătrat, atâtea manifestări, la orice oră, la fiecare pas, pe gustul fiecăruia, atâta animaţie.

Clujul a înviat de-a dreptul, mai ales seara. Bănuiam că e un oraş viu, dinamic, dar până acum nu a ieşit la suprafaţă atât de clar această faţă a oraşului.

Erau, e drept, insule de distracţie şi voie bună pe Piezişă, în Hasdeu, prin Parcul Mare, mai ieşeau clujenii pe Eroilor, dar acum parcă s-au spart conductele de mulţimi care cântă, dansează şi îl ascultă cu evlavie pe ciocoflenderul de Piersic recitând poezii. Clujeni care stau la cozi de plăcere pentru a gusta delicatese din bucătării asiatice la Memo 10, care aplaudă minute în şir evoluţia operelor reunite română şi maghiară şi care nu dau doi bani pe pseudo-scandalul plăcuţei de pe statuia lui Matei Corvin.

Miercuri va rândul celor mici, astfel încât ne aşteaptă o invazie de pitici, care se vor scălda în râuri de îngheţată şi dulciuri.

Da, de Zilele Clujului nu ai cum să te plictiseşti. Şi asta e bine. E un fel de antrenament pentru Capitala Culturală Europeană 2020, dacă va fi să obţinem titlul.

Cum le stă bine românilor, nu se putea să fie totul perfect, astfel că nici clujenii nu fac excepţie. Ceea ce strică imaginea Zilelor sunt gunoaiele şi mizeria lăsată în centru după concerte, de parcă au uitat subit oamenii ce înseamnă şapte ani de-acasă şi civilizaţia europeană. Ne place să ne batem cu pumnii în piept că, noi, ardelenii, în general şi clujenii, în special, suntem altfel decât miticii, regăţenii şi moldovenii, că noi tragem spre Viena, nu spre Bucureşti. Aiurea, e folclor, sunt poveşti. Suntem la fel de necivilizaţi, la fel aruncăm PET-urile şi hârtiile pe jos la doi paşi de coşul de gunoi, sau trântim o flegmă pe asfalt.

Din păcate, ne batem singuri joc de imaginea noastră.

Apoi, am auzit în ultimele zile critici despre blocarea traficului în centru. Nemulţumirea la români e a doua natură. Dacă Primăria a restricţionat traficul, de ce s-a restricţionat, dacă era lăsat liber, de ce nu se restricţionează, că pot să fie accidente, că e multă lume, că sunt copii pe care nu poţi să îi ţii în lanţ, şi ajung sub roţile maşinilor. Dacă s-au adus butoaie cu bere, mese şi umbreluţe de ce s-au adus, dacă nu erau, de ce nu sunt…

Nicicum nu e bine.

În fine, nu pot decât să sper că le va veni mintea la cap clujenilor măcar la sfârşitul manifestărilor.

Vestea bună e că nici nu se termină bine vineri Zilele Clujului că tot de vineri, începe TIFF-ul.

Altă nebunie frumoasă, distracţie, lume, filme.

Da, adevărat a-nviat Clujul!