De un sfert de oră grevă, vă rog

Români, pregătiţi-vă mâine de grevă.

Sindicaliştii de la Cartel Alfa au anunţat că vor intra vineri în grevă, cerând Guvernului să ia anumite măsuri pentru atenuarea crizei economice. Greva se va desfăşura, atenţie, între orele 9 – 9,15, adică va dura un sfert de oră.

Cam cât aşteaptă fata în faţa cinematografului să ajungă prietenul care nu găseşte loc de parcare sau cât întârzie, de regulă, primarul Apostu la conferinţele de presă. Un sfert de oră, cât tragi dimineaţa din două ţigări lângă o cafea lungă la birou, înainte de a începe activitatea. 15 minute. Cât e pauza unui meci de fotbal. 15 minute. Cât stai în staţie după cei ai pierdut autobuzul şi vine următorul.

Deci vom avea mâine o grevă de un sfert de oră. Sfertul academic. De tot râsul, ca să zic aşa.

Mă întreb, dacă nici greva asta n-o să înceapă la fix, în bună tradiţie românească, cât va dura exact?

Halal grevă, halal sindicalişti…

Ziua a opta. Poliţistul, adjectivul şi haşişul

Se spune că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul.

Atâtea cronici elogioase am citit despre filmul lui Corneliu Porumboiu, „Poliţist, adjdectiv”, încât am zis că musai nu trebuie ratat. Mai ales că a rulat cu casa închisă în cele două proiecţii de la TIFF. Dar, sincer, pe mine unul m-a dezamăgit. Mă aşteptam, poate, la altceva, după atâta tevatură şi şoapte pe la colţuri cum că ar fi favorit la câştigarea trofeului TIFF. Am văzut oameni în sala de la Auditorium Maximum care s-au plictisit ca şi mine dar care, snobi cum au devenit peste noapte unii, povesteau ce cool a fost, ce mesaj teribil a transmis, deşi nu au înţeles mai nimic. Dar e de bon ton, nu-i aşa, să te dai rotund că aşa a zis nu ştiu cine de la Cannes că filmul e tare… Filmul a durat aproape două are şi chiar glumeam că, dacă ar fi fost tăiate la montaj nişte scene, putea fi comprimat în 45 de minute şi era un scurt-metraj care să nu dea spectatorului dureri de fund de la atâta foială pe scaun.

Ce nu mi-a plăcut, în afara faptului că proiecţia a început cu aproape o jumătate de oră întârziere şi că a avut un generic simpluţ, făcut, parcă de copiii clubului cinefil de la Palatul Copiilor?

Poliţistul Cristi (Dragoş Bucur) urmăreşte nişte adolescenţi care fumau haşiş în Vaslui. Şi îi filează. Treabă tipică de poliţai. Şi Cristi este filmat minute în şir cum îl urmăreşte pe jos pe Victor care merge dimineaţa la şcoală. Şi îl tot urmăreşte, că elevul stătea cam departe de şcoală. Şi asta se întâmplă de vreo două ori. Ba îl mai urmăreşte şi pe Alex, colegul lui Victor, şi pe o fată care era împreună cu cei trei în curtea şcolii la „o iarbă”. Apoi Cristi pândeşte şi vila lui Alex ore în şir, sudând ţigară de la ţigară, pitit după un stâlp de curent. Mă gândeam, suferind alături de Cristi la pândă, că dacă aş fi ieşit din sală şi m-aş fi dus până la „Arizona” să îmi iau un suc şi m-aş fi întors, nu aş fi pierdut nimic, ci l-aş fi găsit pe Cristi la locul lui păzind vila în continuare.

Mai este o scenă lungă ca o supă îndoită cu apă, când Cristi şi Nelu, colegul său de birou, aşteaptă în antecamera şefului Poliţiei. Secretara bate la tastatură iar Cristi stă pe scaun. Şi scena de aşteptare e filmată minuuuute în şir, încât îţi vine să baţi la uşa căpitanului să îl întrebi când dracu are de gând să îi primească pe cei doi. Plus că filmul nu are coloană sonoră, nimic nu sparge monotonia unei urmări şi a pândei. Priveşti năuc zeci de minute cum Cristi merge pe stradă, urmărind delincvenţii juvenili, şi apoi stă lângă stâlp aşteptând să ningă cu biscuiţi. La câte ţigări a fumat, m-aş fi aşteptat ca, la finalul filmului, groapa lângă care era locul de pândă să se fi umplut de chiştoace…

Altceva. Nu mi-a mai plăcut că a trebuit să citesc, de două ori!, raportul scris de mână al poliţistului către şeful lui cu detalii despre urmăriri. Pur şi simplu foaia de hârtie scrisă cu pix s-a derulat pe ecran minute în şir, ca la o expertiză grafologică. Şi faptul că a fost filmat, la fel, Cristi mâncând minute în şir supă, apoi o cină. Foarte interesant, ce să zic…

Apoi, scenele de final, descrise ca fiind „geniale” de un membru al juriului de la Cannes, când intră în scenă DEX-ul, şi când şeful Poliţiei îl pune pe poliţistul nostru să citească explicaţiile unor cuvinte precum „conştiinţă”, „lege” sau „poliţist”,  scene care mie unuia nu mi-au smuls oftaturi de plăcere ca fătucelor din spate care nu crezuseră că DEX-ul poate fi atât de gros şi să conţină atât de multe cuvinte…

Şi am rămas interzis când l-am auzit pe regizorul Porumboiu, la final, pe scenă, spunând că bugetul filmului a fost de …650.000 de euro, adică peste 27 de miliarde de lei vechi! Pe ce Dumnezeu s-au dus atâţia bani? Maşini folosite, ioc, amplasamente de filmare speciale, la fel, nimic, ci doar un amărât de apartament de bloc, şi câteva birouri din sediul Poliţiei. Poate kilometri aceia de peliculă folosiţi la filmările cu urmărirea şi pândele să fi costat ceva şi pachetele de ţigări pentru Dragoş Bucur. În rest… Nu că mă pricep eu foarte tare la bugete, dar să cheltui 27 de miliarde de lei pe un astfel de film e chiar ciudat…

O mare dilemă m-a încercat şi la finalul filmului, care se termină brusc, ca un crac de pantalon mai scurt. Cine a adus, până la urmă, haşişul?

Ziua a şasea: Andreotti, Politicianul

Este ochelarist, scund şi are urechi clăpăuge. Are cocoaşă, ticuri cu mâinile şi suferă de migrene. I se spune, printre altele, Belzebut. Toate acestea nu l-au împiedicat, însă, să fie unul dintre cei mai cunoscuţi politicieni italieni, de trei ori premier şi de câteva ori ministru al Apărării, Internelor şi Externelor. Plus senator pe viaţă al Parlamentului de la Roma.

Acum are 90 de ani, îl cheamă Giulio Andreotti, iar la TIFF a fost proiectat miercuri seara filmul „Il Divo” despre viaţa sa, la „Republica”, în faţa unei săli neaşteptat de pline pentru o peliculă politică.

Filmul este greoi pentru un non-italian, apar tot felul de personaje ale politicii din Cizmă, alături de mafioţi celebri, asasinate la comandă, iar Andreotti însuşi este un personaj extrem de complex, acuzat de legături cu Mafia sau că nu a făcut nimic pentru salvarea fostului prim-ministru Aldo Moro, răpit şi ucis de „Brigăzile Roşii”. Alcide de Gasperi, unul dintre „părinţii” UE, spunea despre Giulio Andreotti că este „foarte capabil în toate încât este capabil de orice”. În film mai circulă o poveste despre „Il Divo”, o caracterizare perfectă despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, un om politic: de Gasperi şi Andreotti mergeau la biserică, dar în timp ce primul se ruga, cel de-al doilea vorbea cu preoţii. De ce? „Pentru că preoţii aduc voturi, în timp ce Dumnezeu nu”.

Asta mi-a plăcut tare, foarte tare. Şi sălii la fel.

Bătrânelul cu ochelari mari şi urechi clăpăuge, cocoşat, cu dureri de cap şi ticuri ale mâinii, căruia italienii îi spun Belzebut, trăieşte încă şi mai activează în politică. În ciuda acuzaţiilor, nu s-a dat bătut şi, cel puţin aşa reiese din film, a considerat că a luptat întotdeauna pentru binele celor mulţi, chiar dacă pentru asta a fost nevoit să facă înţelegeri cu cei răi. E ca o scuză pentru a justifica o parte din acuzaţiile care i s-au adus.

Cică are o arhivă secretă, plină cu dosare, care l-ar fi scăpat de închisoare şi în faţa căreia arhiva CNSAS de la noi ar tebui să se ascundă.

Filmul are câteva secvenţe remarcabile, una chiar la început, cu faţa lui Andreotti plină de ace de acupunctură, tratament chinezesc contra migrenei, sau alta, când obiectivul camerei filmează, într-un cadru strâns, aproape printr-o lentilă a ochelarilor săi. Mi-au mai plăcut scenele când ditamai premierul Italiei ieşea noaptea pe străzile Romei să se plimbe, în linişte, cu mâinile la spate, însoţit de o batalion de poliţişti cu automate la umăr.

Oricum, gândindu-mă la clasa politică românească, nu văd niciun om politic de la noi care să ajungă măcar la genunchiul lui Andreotti, aşa controversat cum este, şi căruia să i se dedice un film…

Ziua a cincea. Nu numai filme

209 filme nu sunt puţine de văzut în 10 zile, Cam 20 pe zi, pentru un maniac. Sau pentru unul care vrea să intre în Cartea Recordurilor, că tot e la modă, şi face cerere să să mărească ziua la 40 de ore. După cum calcula Mihai Chirilov, 50 de filme ar fi maximum ce ar putea vedea o persoană, pe care, sincer, aş vrea şi eu să o cunosc.

Dar TIFF-ul din acest an nu oferă clujenilor şi invitaţilor numai filme şi acest lucru face cu atât mai interesantă ediţia. Practic, nu ai timp să te plictiseşti. Uneori, nici să respiri, din cauza densităţii evenimentelor.

Să iau, de exemplu, ziua de ieri, marţi. Pe lângă cele 40 de filme proiectate în sălile cunoscute deja, organizatorii au mai organizat conferinţa de presă a juriului, o discuţie, spre seară, cu un invitat la TIFF Lounge, plus o prezentare specială cu aparate de epocă a unui film de Hitchock din 1927.

Azi, e conferinţă de presă despre Ziua Maghiară, lansarea unei cărţi, o proiecţie specială pentru nevăzători, o expoziţie de fotografii despre Autostrada Transilvania, la care va participa şi mezina prezidenţială, Elena Băsescu, (ocazie care va aduna popor cu nemiluita), alte două proiecţii speciale, un concert şi, la final, cheful de sfârşit de zi.Să nu mai zic că mâine este meciul de fotbal al homeless-ilor şi al cineaştilor, un eveniment în sine, care trebuie musai urmărit, chiar dacă nu îl dă GSPTV.

Alternanţa film-eveniment rupe monotonia unei vizionări non-stop. Faptul că la finalul celor 10 zile vom fi mai obosiţi după atâta alergătură dintr-o parte într-alta, chiar nu va conta chiar deloc. Sincer, e chiar plăcut.

Ziua a patra. Viaţa în întuneric

 Noi, restul, nu ştim cum e.

Nici măcar nu ne putem închipui, chiar dacă închidem ochii şi lăsăm sunetele să curgă pe lângă noi. Privim într-o parte când vedem un nevăzător cu bastonul alb bocănind pe trotuar şi ne facem cruce cu limba mulţumind Celui de Sus că noi putem vedea. Cum este, cu adevărat, viaţa fără lumină, cum poate cineva care nu vede să realizeze un film, ne-a arătat, la TIFF, regizorul iranian Mohammad Shirvani care a adunat şase scurt metraje ale unor femei, în pelicula „Şapte regizoare nevăzătoare”. Una dintre acestea a refuzat difuzarea bucăţii filmate.

Imaginile sunt şocante, uneori, emoţionante, te prind şi te înfioară. Zâmbeşti alteori, îţi scuipi în sân, dar la final ajungi să vezi cu alţi ochi lumea nevăzătorilor. E o experienţă pe care nu o uiţi uşor.

Şase femei oarbe îşi povestesc vieţile prin intermediul unor camere video de mână, care le poartă prin familii de iranieni simpli, care gătesc, mănâncă pe jos, conform tradiţiei, care se uită la televizor, se ceartă sau iubesc. Cadrele sunt haotice uneori, se vede cum camera e mânuită de cineva care nu vede dacă filmează sau nu faţa interlocutorului, alteori sunt statice, aparatul fiind pe masă.

Regizoarele se filmează pe ele, îşi filmează familiile, îşi strigă durerea, dar nu se dau bătute. Impresionant e faptul că, deşi nevăzătoare, sunt totuşi femei până în măduva oselor, şi îşi fac, stângaci, unghiile de la mâini şi de la picioare cu ojă roşie, mâzgălind pielea. Se fardează şi se îmbracă de gală, chiar dacă nu ies din casă. Nu se lasă copleşite de handicap.

Una dintre ele s-a căsătorit, de asemenea cu un nevăzător, iar cei doi au împreună o fetiţă care vede normal. O alta s-a căsătorit cu un bărbat care vede şi pe care încearcă să îl înţeleagă, cerând, la rândul ei, înţelegere. Secvenţele de final ale ultimului scurt metraj sunt tulburătoare, cu soţia nevăzătoare care se certase cu soţul ei şi căruia i-a transmis că îl simte pe voce dacă e supărat. A închis imaginea camerei şi a lăsat doar sonorul, vorbindu-i şi încercând să îl facă să o înţeleagă cum ar fi dacă nu ar vedea-o ci i-ar auzi doar vocea.

Filmul are şi o morală puternică, iar aceasta răzbate din majoritatea celor şase scurt metraje: indiferent de gravitatea handicapului, chiar dacă nu mai vezi, viaţa trebuie trăită. Şi aceasta are mici bucurii, cum ar fi naşterea unui copil, sau faptul că poţi filma şi arăta lumii întregi cum este viaţa în întuneric…

Ziua a doua. Cu Van Damme pe autostradă

Maşinile, peste o sută, stau rânduite una lângă alta, ca la startul unei „liniuţe”, în faţa ecranului gonflabil şi încolonate hăt în spate. De sus cerne o ploaie măruntă, enervantă, de abia apuci să îl vezi pe Van Damme printre mişcările ştergătorului de parbriz. Dar ce contează ploaia sau faptul că titrajul în limba română e mic şi nu se vede pe alocuri, când ai sonorul filmului în boxele stereo ale maşini, pe o frecvenţă de FM, de zici că actorul belgian vorbeşte, în engleză şi franceză, şezând comod pe bancheta din spate?

Conducerea companiei Bechtel şi oficialii TIFF au organizat sâmbătă seara o inedită proiecţie de tip „drive in”, ca la americani, pe Autostrada Transilvania, în zona Ciurila. Pelicula, „JCVD”, despre actorul belgian Jean Claude Van Damme, zis „The Muscles from Bruxelles”, în care acesta îşi joacă propriul rol de vedetă implicată într-un jaf al unui sediu de poştă din capitala Belgiei. Un JCVD care se apropie de 50 de ani dar care mai e în stare să scoată, cu o lovitură de picior, ţigara din gura unui tip.

Proiecţia, inedită, cum spuneam, a atras peste o sută de cinefili cu maşini, invitaţi la ora 20 dar sosiţi şi cu o oră înainte pentru a prinde un loc cât mai aproape de ecran. Din cauză de lipsă de întuneric şi din motive de PR pentru Bechtel, care a pus la dispoziţia doritorilor o porţiune de autostradă pentru încercare, filmul a început după 21,30. După o oră însă, tot mai multe maşini din spate au început să părăsească „sala” cinematografului în aer liber, ascultându-l în continuare pe Van Damme în maşină cale de câteva sute de metri, ca la teatru radiofonic, cum încearcă să scape din încurcătura în care a intrat.

Filmul, OK, cu un scenariu scris special poate pentru a-i da o pâine de mâncat lui Van Damme şi la bătrâneţe. Ideea de „drive in” pe autostradă, la fel, a fost OK şi ne-a deschis apetitul pentru astfel de locuri speciale de vizionat filme.

Ce ne facem, însă, la TIFF-ul de la anul, când porţiunea respectivă din Autostrada Transilvania ar trebui redată circulaţiei încă din noiembrie?

Sau nici vorbă să fie gata?

Ziua întâi. Deja vu din comunism

Fiori reci m-au trecut, vineri seară, pe şira spinării, la „Republica”, la gala inaugurală a TIFF, unde s-a proiectat „Amintiri din Epoca de Aur”.

Fiori reci ai aducerii aminte, când am văzut scenele absolut reale de ireale şi absurde pe care numai cineva care a trăit în comunism şi le-a simţit pe propria piele le-a recunoscut de la o poştă. Ne vine greu să recunoaştem, poate străinii cred că s-a exagerat, dar aşa ceva chiar s-a întâmplat în România lui Ceauşescu. Punerea în scenă, interpretarea actorilor, dialogurile, au fost, pot spune, fără cusur, nimic fals, nimic artificial, şi au surprins la milimetru „legendele urbane” ale Epocii de Aur, de la programata trecere printr-o amărâtă de comună a unei coloane oficiale a tovarăşilor de la partid, cu toată vânzoleala care se isca, până la trucarea unor poze în gazetele vremii ca să iasă bine „Tovarăşul”, excesul de zel al unor activişti, frigidere Fram cu borcanele de iaurt acoperite cu celebra foiţă argintie pe raft sau nopţile pierdute „la video”.

Aseară am râs în hohote dar atunci, nimic nu era de râs.

Şi e bine că se fac astfel de filme, pentru ca realităţile comunismului să fie cunoscute de noua generaţie şi să nu fie uitate în veci de restul lumii.

M-a frapat, însă, o constatare amară.

În unele zone unde s-a filmat, fie că erau sate, fie că erau blocuri, am avut impresia unei întoarceri în timp. Acolo, la ţară, sau după blocurile gri mai nimic nu s-a schimbat. Scenele de la vizita tovarăşului Sandu, din satul unde activistul Curelea a mers să ridice nivelul de alfabetizare al ţăranilor, sau apartamentele de unde cei doi tineri luau sticle şi borcane pentru a le vinde, nu au fost filmate la Buftea sau la Cinecitta, pe platouri speciale, casele ca vai de ele nu erau de mucava, drumurile pline de hârtoape nu erau trucaje pe calculator, iar sălile localurilor de la marginea şoselelor nu au fost retuşate, ci au şi acum acelaşi mobilier ca în urmă cu 20 de ani. Din păcate, nu a fost greu să se găsească, în România anului 2009, locuri în care comunismul parcă nu vrea să moară…

Şi, întâmplare sau nu, în timpul proiecţiei, la un moment dat, la finalul scurtmetrajului despre legenda şoferului de pe camionul care transporta păsări, filmul a fost tăiat. Exact ca pe vremuri, tot la „Republica”. Să nu mai vorbesc de sonorul slab, o mai veche meteahnă a filmelor româneşti, neremediată încă.

Deja vu din comunism.

 *              *               *

Ţâncul aflat în sală pe rândul din faţa mea, să fi avut vreo zece ani, se tot foia. Îşi pierduse răbdarea la un moment dat şi şi-a întrebat mama „Mai sunt multe legende? Uau, chiar aşa a fost atunci?” A primit o mângâiere dulce pe obraz şi o înclinare, scurtă, din cap. Cuvintele erau de prisos. Felicitări lui Cristian Mungiu pentru că ne-a delectat cu amintirile din Epoca de Aur şi ne-a dat posibilitatea, o dată în plus, să preţuim prezentul capitalist, libertatea şi democraţia, chiar dacă e originală, de la noi.

Ziua zero. Vizionare plăcută

Băieţelul îşi rodea, înfrigurat, unghiile. Răsucea markerul verzui între degetele subţiri, fără să se hotărască ce să bifeze. Studia broşura de o jumătate de oră şi era indecis. Privi minutarul ceasului de masă, apoi data încercuită din calendarul de perete, de la Hollywood, primit cadou de ziua lui de la o mătuşă „din State”. 29 mai. Studie orarul din broşură şi se decise. Întâi „Whale Rider”, apoi „Persepolis” şi „Kidz in da Hood”. Îşi deschise puşculiţa şi numără atent banii de bilete.

Bătu din palme, fericit.

* * *

 Bunicul, aflat în altă cameră, se învârtea ca un leu în cuşcă. Dăduse nişte telefoane şi spera să obţină o invitaţie la „Amintiri din Epoca de Aur”. Poate nu chiar la gală, dar la o altă vizionare. Era curios să vadă cum abordează noul val de regizori români „perioada roşie”, a comunismului. „Ăştia îs nişte copii. Ce ştiu ei cum a fost atunci…”. Răsfoise şi el broşura şi mai găsise ceva pe placul lui, că doar era interesat de politică, la fel ca orice pensionar – „Il Divo”, despre viaţa fostului premier italian Giulio Andreotti. Îşi puse ochelarii pe masă şi visa cu ochii deschişi. Avea să o vadă, în carne şi oase, pe Claudia Cardinale, pe care şi-o amintea din tinereţe. „Bună bucăţică a mai fost”, gândi omul. Mai urma să vadă orele şi sala, şi cum să intre la gala de premiere.

Nu era disperat. Va găsi el o soluţie.

* * *

 Mama era concentrată asupra actorilor. Francezi, italieni, nemţi. Şi români, bineînţeles. Şi pe actriţe, cum erau îmbrăcate, machiate, coafate. Ridică ochii spre calendarul de birou. Ziua era, şi la ea, încercuită. Îşi luase o zi liberă, să se pregătească de gala de deschidere. Coafor, croitor, manichiură. Mai avea o jumătate de oră să îşi aleagă din broşură. din filmele cu Isabelle Hupert,  cu Woody Harrelson,  cu Robert Pattinson sau  cu Julie Delpy”. Rămase câteva clipe privind gânditoare, cum va împăca serviciul cu delectarea. Un concediu medical mititel i se scurse, alene, prin faţa ochilor.

Înşfăcă telefonul.

 * * *

 Tatăl era în garaj, fără să aibă nicio treabă cu maşina. Stătea pe un vraf de reviste „Cinema” pe care le colecţionase de când era mic. Le depozitase aici şi nu se îndurase să le arunce. Erau o parte din trecutul lui, reviste pline cu poze cu străini care îi coloraseră copilăria. Şi clipele furate la „Republica”, când stătea la coadă să prindă un bilet cu 2 lei, chiar şi în primul rând. „Înarmat” cu un pix, bifa şi el de zor. „Neapărat Poliţist, adjectiv, sper să ia premiul cel mare. Pe Dragoş Bucur l-am văzut şi anul trecut în Boogie şi mi-a plăcut la nebunie”, mormăi în barbă, vorbind singur. Îşi privi Loganul, proaspăt spălat şi îi promise în gând o ieşire pe Autostrada Transilvania, la vizionare, la Van Damme. „Şi să nu uit, un autograf de la Piersic şi o poză”. Lista se lungea văzând cu ochii. Îi era dor de filmele lui Piţa, cu Dinică, Iordache, Bleonţ.

Îi plăcea, că avea de unde alege.

Tresări când cineva deschise uşa garajului.

 - Auzi, vecine, da’ ce e cu vânzoleala asta, de parcă a dat strechea în voi? Umblaţi ca bezmeticii prin casă, cu ochii pe ceas? Nu te mai poţi înţelege cu nimeni din familia voastră.

 Aruncă o ocheadă spre maşină.

 - Plecaţi undeva?

Gazda se opri ca trăznit. Clătină, neîncrezător, din cap. Mai sunt şi oameni care nu ştiu ce zi e azi. Mare minune.

- Păi de azi e TIFF-ul. Începe TIFF-ul, iarăşi, la Cluj…

Cluj Expres se închide

Ziarul gratuit Cluj Expres se închide din cauza crizei. Acesta urmează după Informaţia de Cluj care s-a închis deja, iar Agenda Clujeana a trecut numai pe on line.

Deci criza a inceput să muşte serios din presa locală.

Cine urmează?

PS  despre poziţia APPC, presă şi criză într-o postare viitoare…

Şi mai ce?

Ca să se afle în treabă, unii s-au apucat iar să zumzăie şi agită apele în Cluj cerând inscripţionarea unor plăcuţe informative, pe care municipalitatea vrea să le instaleze pe monumentele istorice, şi în limbile maghiară şi germană, pe lângă română, engleză şi franceză. Demersul, susţinut, cică, de peste 20.000 de semnături, nu are nicio bază şi niciun argument, ci doar dorinţa unora de a vedea cuvinte ungureşti şi nemţeşti răspândite de-a valma prin oraş. Ce are limba maghiară cu plăcuţe pentru turişti, scrise în limba oficială şi în două limbi de circulaţie internaţională, engleza şi franceza? A devenit, peste noapte, limbă de circulaţie internaţională şi nu am aflat noi? Iniţiatorii campaniei, care nici măcar nu sunt clujeni cu toţii, au adăugat, la derută, şi limba germană, că, vezi Doamne, numai aşa poate fi scos în evidenţă caracterul multicultural al Clujului.

Un lucru nu au înţeles şi îl repet: plăcuţele pe care le va instala Primăria sunt pentru turişti, pentru informarea lor, pentru turişti care, când vin, să afle câteva cuvinte despre monumentul în cauză, şi punct. Nu are nimic de-a face nici cu ungurii, nici cu nemţii, că sunt sau nu mulţi sau puţini în oraş. Este un demers strict turistic, de informare, pe care l-am regăsit şi în ţările din Vest şi unde nu depăşeşte niciodată acest cadru.

La Viena nu am văzut nimic scris în ungureşte, nici în oraşe din Germania, nici la Praga sau Bruxelles şi nici nu am auzit de campanii de strângeri de semnături pentru alte limbi decât cele recunoscute a fi de circulaţie internaţională. În plus, nici măcar argumentul că vin mulţi turişti din Ungaria la Cluj nu stă în picioare, câtă vreme cei mai numeroşi sunt italienii. Nu cu astfel de presiuni se arată caracterul multicultural al unui oraş şi nici cu forţarea unor legi care să stabliească un procent convenabil de populaţie pentru instalarea de inscripţii bilingve sau trilingve, la intrările în oraş.

Demersul este mult mai amplu şi ar fi vizat, dacă era cazul, şi instalarea denumirilor de străzi în cele trei limbi, precum şi prezenţa unor secţiuni în limbile maghiară şi germană pe site-ul oficial al Primăriei Cluj-Napoca, posibilitatea folosirii celor două limbi în administraţie, în justiţie etc. Aşa, este doar o campanie de agitare a spiritelor, într-un moment în care credeam că, la Cluj, nu vom mai auzi de scandaluri între români şi unguri. Ş

i încă ceva, să ştie iniţiatorii acţiunii privind inscripţionarea în maghiară şi germană a plăcuţelor turistice că românii vor strânge, întotdeauna, cu o semnătură în plus pentru păstrarea actualei forme, că dacă iniţiatorii vor picheta Primăra, sau vor face flash-mob-uri, românii vor face şi ei şi vor veni cu unul în plus, întotdeauna.

Aşa că, lăsaţi-o baltă…